O să încep academic, anunţînd care e scopul şi care e concluzia finală. Cel puţin în sociologie acesta e standardul contemporan impus de publicaţiile ştiinţifice: anunţi de la bun început, pe scurt, intenţiile, asumpţiile şi paradigma în care îţi construieşti argumentul, precum şi principalele concluzii. Jurnalele din primele fluxuri academice îţi cer adesea să respecţi canonul respectiv. Prefer aici să procedez astfel pentru că îmi permite să îmi spun mai întîi părerea, apoi să o construiesc pornind de la două exemple extreme, pe marginea cărora îmi voi creiona, în final, concluziile despre datul cu părerea.

Textul de faţă se ocupă de modul în care oamenii vin şi îşi dau cu părerea la televizor. Pun totul însă într-un context mai general, cel al capacităţii de a socializa, şi arăt că, în opinia mea, „datul cu părerea“ reprezintă o activitate cu valenţe pozitive. Problema apare, spun eu, cînd datul cu părerea se transformă peste noapte în expertiză, nu neapărat prin depăşirea domeniului de competenţă, ci prin impunerea de teze ce se presupune a fi indubitabile. Argumentez că la noi „experţii“ au adesea tendinţa de a se considera atotcunoscători şi că aceasta vine dintr-o credinţă destul de larg răspîndită în societate, cum că există cunoaştere absolută, incontestabilă, precum şi dintr-o încredere relativ redusă în capacitatea ştiinţei de a oferi explicaţii consistente.

DE ACELASI AUTOR Sate şi oraşe Cine e românii şi ce vrea ei? Poveşti despre libertate? De la un televizor la altulPentru început, să ne imaginăm patru prieteni, două cupluri, care îşi petrec cîteva zile împreună, undeva în vîrf de munte, într-o cabană închiriată doar pentru ei. Este o iarnă frumoasă, cu multă zăpadă, au curent electric, dar nu şi Internet, iar telefoanele mobile nu mai au semnal din cauza furtunii. Focul arde în sobă, vinul e bun, limbile se dezgheaţă. Se spun glume, se