● Un spion care ştia prea multe / Tinker, Tailor, Soldier, Spy (UK-Franţa), de Tomas Alfredson.
În 1965, cînd Martin Ritt şi-a lansat ecranizarea după primul roman de mare succes al lui John le Carré, Spionul care a ieşit din joc (1963), Zidul Berlinului – sub care îndrăgostiţii Richard Burton şi Claire Bloom cădeau seceraţi de gloanţele Războiului Rece – împlinea patru ani de cînd fusese clădit, iar filmul (verbos, sever, calibrat pentru un maximum de contrast cu lumea lui 007) îşi revendica o gravitate şi o urgenţă de raport transmis din prima linie a frontului. Din contră, noua ecranizare după Tinker, Tailor, Soldier, Spy (unul dintre cele mai bine cotate romane ale scriitorului britanic, tradus la noi sub titlul Cîrtiţa) apare în peisajul din 2012 ca un fel de copie, splendid lucrată, a unei fosile sau relicve istorice: e vorba despre însăşi specia de ficţiune practicată de le Carré pînă în 1989 – the „serious“ Cold War tale, „serioasă“ avînd aici sensul de neromanţată-aşa-cum-sînt-Bond-urile (deşi bineînţeles că romanţarea e la fel de puternică şi doar tradiţia ei e alta: e tradiţia deziluzionării romantice, a lui nu-mai-există-eroi-şi-toate-valorile-sînt-calpe). Mai exact, e vorba de faptul că iconografia impusă de le Carré – cîmpurile de bătălie reprezentate ca nişte străzi plouate, golite de culoare, din Londra, Budapesta sau Berlin, războinicii reprezentaţi ca nişte birocraţi posomorîţi, recuzita greoaie, pre-electronică, de telefoane fixe, benzi de magnetofon, aparate de încriptare şi decriptare, rafturi de dosare prăfuite etc. – toate astea sînt aici fetişuri nostalgice. Mai mult decît o simplă preocupare pentru autenticitate, atenţia afectuoasă cu care sînt tratate în acest film detalii de tipul tapetului deloc-vesel-deşi-aşa-s-ar-vrea dintr-o casă, sau neglamoroasa vestă de lînă purtată de un birocrat pe sub sacou, ţine de fetişism, de ambiţia
