Despre cîrpeală vorbim aproape în fiecare minut al existenţei noastre. Naţia noastră iubeşte începuturile pe care nu le finalizează mai niciodată, ci doar le cîrpeşte ori de cîte ori se poate. Mărturiile unei astfel de mentalităţi ne sufocă existenţa: plombele din asfalt, sîrmele ce priponesc garduri, macarale, ţevi de eşapament, sau leagă tramvaie, plasturi ce izolează prize şi aparate electrice, chelneri pe post de miniştri, gospodine ajunse „strategi“, beţe ce pun în mişcare trenuri etc. Or, această meteahnă a uzitatei maxime „las’, că merge şi aşa“ nu este de ieri, de astăzi. La 1857, jurnalul Predicatorul Ecleziastic analizează originile, „avantajele“ şi „dezavantajele“ cîrpelii. Autorul începe cu o constatare deloc măgulitoare: „vorba aceasta la noi se ia în multe înţelesuri, pentru că toţi cîţi ne numim români pare că sîntem făcuţi pe dînsa“. Cu alte cuvinte, sîntem „cîrpaci“. Nu ne place să auzim asta, dar realitatea de zi cu zi ne arată că nu ştim să construim ceva temeinic şi durabil, dar ne pricepem de minune la cîrpăcit. De unde vine această apetenţă pentru cîrpăceală? Păi, din „lenevire“, ne asigură Predicatorul Ecleziastic: „lenevirea sau neîngrijirea este mama cîrpelei“. Cum? Păi, munca, munca atît de lăudată şi de cinstită de alţii nu pare a fi pe placul multora. Şi… „cel leneş fuge de muncă, fuge de osteneală prin care poate să se scape de cîrpeală“. Mai mult, leneşul „nu sufere nici cea mai mică sarcină asupra sa; este mai voios, precum se vede, a rămînea nebăut şi nemîncat decît a-şi încorda vinele şi a pune mîna pe lucru pentru sănătatea sa, pentru fericirea traiului său“. Că românul nu prea se gîndeşte la viitor, ci doar consumă ce produce astăzi, mîine e o altă zi, la care nu merită să se gîndească, este deja o altă meteahnă arătată cu degetul de mulţi alţi „analişti“, luptători pe meterezele primei modernităţi româneşti. Doctorul Costache