L-am cunoscut pe primul ministru în 2009, la o dezbatere legată de măsurile anticriză potrivite pentru România. Impresia mea a fost că privesc o persoană care vrea să înţeleagă corelaţii macroeconomice, deşi pregătirea dânsului era una juridică. Asculta cu atenţie, nu accepta măsurile de un populism deşănţat, avea încredere în capacitatea economiei de a ieşi din criză. Părea oarecum scârbit de măsurile anticriză cu dedicaţie propuse de anumite persoane aflate la masa, măsuri ce miroseau de la o poştă ca fiind o exprimare a unor căutători de rente. Pe atunci avea consilieri pregătiţi.

Ce s-a întâmplat de atunci? Câteva dintre măsurile bune propuse atunci au fost adoptate, multe au fost amânate. Economia românească a început să cadă dramatic, reuşind ca în doi ani să piardă agregat circa 10% din PIB. Potenţialul economic a scăzut la jumătate, ritmul de creştere al PIB potenţial fiind estimat la 2-3%, la jumătate faţă de cel dinainte de criză. Câţiva consilieri l-au părăsit.

Primul ministru a devenit încet încet captivul unor grupuri care au promis să “îl ajute” în lupta cu criza. A început să citească cifre reci de pe foi, arătând că nu înţelege sau nu i-a fost explicat mare lucru despre ce citeşte acolo. A început să compare măsurile luate de România cu măsurile de austeritate implementate în alte ţări. Era convins că primeşte ceea ce trebuie.

Din păcate, consilierea ineficientă, lipsită de conţinut l-au omorât politic pe primul ministru. Până şi apropiaţii din partid au început să declare că nu înţeleg ce spune, că se ascunde în spatele unor cifre care nu spun nimic. De fapt, aveau dreptate. O comunicare dezastruoasă a măsurilor de austeritate, folosirea exclusivă a ancorelor de tip “Vreţi să ajungeţi ca Grecia?” sau “Opoziţia populistă!”, cuvintele alambicate, prelucrarea exclusiv primară sau greşită a datelor statistice precum şi lipsa oricăror