Prima seară cînd am ieşit în Piaţa Universităţii a fost din pură curiozitate: citisem pe diferite bloguri şi auzisem de la prieteni că oamenii începuseră să se strîngă şi să demonstreze împotriva Guvernului şi a situaţiei socio-economice. Am vrut să văd ce se întîmplă şi dacă era o mişcare cu care puteam să mă identific, dacă puteam măcar să răzbun faptul că eu eram aici, la Bucureşti, cînd a pornit mişcarea indignaţilor din Spania, pe 15 mai anul trecut. Atunci priveam tot prin ochii unei străine care nu înţelegea majoritatea strigătelor de protest şi care habar nu avea cine erau cei care ieşeau în stradă. În Piaţă am văzut pensionari, studenţi, copii, ultraşi, îndrăgostiţi, scriitori, actori, străini... Iar eu, rătăcită printre ei, cu sentimentul că toată lumea se uita la mine şi ştia, doar privindu-mă, că nu făceam parte dintre ei, că această luptă nu era a mea pentru că, pînă la urmă, ce ştiam eu despre politica din România!? Eu mă ocup cu literatura, pe mine nu avea cum să mă intereseze aproape nimic dincolo de asta... Udrea şi Arafat erau două nume cu totul necunoscute mie.

Dar a început revoluţia de pe Republica Facebook. Şi am mai ieşit o dată în Piaţă. Şi m-am băgat printre grupurile de protestatari, am simţit în pieptul meu vibraţiile provocate de cîntecele lor, însoţite de coregrafii repetate pe un alt teren, adaptate cu ocazia asta. Şi le-am ascultat pe feministe, neobosite şi puternice, care la rîndul lor schimbau la feminin toate consemnele. Şi am văzut oameni care ofereau ceai manifestanţilor. Spre mirarea mea, am ascultat chiar şi cîntece împotriva ungurilor (deşi la început credeam că nu înţeleg eu, că mă păcalea auzul)... Şi am nimerit în mijlocul unei fugi, cînd jandarmii au pornit după cei care voiau să mute demonstraţia la Piaţa Unirii. Şi mă aflăm la mijloc, încercam să nu, dar mijlocul părea să se mişte odată cu noi. Şi eu, care pînă