Strict jurnalist de peste 60 de ani, în care includ şi vreo 10 de interdicţie în presă ca „element periculos“,

nu dispariţia ziarelor anunţată pentru 2040

mă catastrofează,

ci actualul exod al ziariştilor profesionişti către studiourile de televiziune.

Transhumanţa de la stilou, pix, creion sau Remington la fraza rostită pe telesticlă

mă exasperează.

Din ce în ce mai puţini sînt aceia cărora le place să scrie un articol tipărit pe o pagină a unui ziar cumpărat la un chioşc.

Deloc egolatru (egocentric e suficient), eu am subliniat verbul a plăcea.

Nu le mai place să scrie cu stilexul între degete, fără să fie văzuţi în carne şi oase, cu buze şi limbă.

Litera nu le mai spune nimic pe hîrtie, doar pe sticlă, şi nici sticla blogului nu le ajunge, dacă nu sînt vizibili.

DE ACELASI AUTOR Puseuri de toamnă La un sfert de veac de cînd s-a dus Turnătoria ca discurs amoros Curs scurt de sociologie a şepcii la români(O, vizibilitate, ce nouă egotiranie!)

Mînios, aşa cum nu-mi place, sînt gata să simplific: le e lene, hai, nu fi rău, restilizează!, le e lehamite,

le vine tot mai greu să scrie în tăcerea unei camere dintr-o redacţie, ce îi fascinează e o cameră de televiziune;

le este incomod gîndul că articolul va fi tipărit pe o pagină de ziar, tras la rotativă, ca abia dimineaţă ziarul să fie difuzat la un chioşc...

O, asta nu e vizibilitate!, asta nu mai e modern,

rotativa nu mai e modernă, chioşcul e anacronic

şi iată-mă desuet, înapoiat ca bunică-mea (aceea mereu indignată pentru că, ziarist fiind la Revista elevilor, nu mă urcam prin faţă, salutînd vatmanul, „tu nu ştii ce înseamnă să fii ziarist!“),

sînt poate chiar antimodern, poate chiar expirat, precis reacţionar!

De tînăr, unilateral ideologic, am avut alergie la reacţionarism şi nici azi nu mi-a trecut (