Afirmaţia că toată lumea se pricepe la fotbal şi politică mi se pare exagerată. În schimb, toată lumea se pricepe, cît de cît, la medicină. Românii abordează mult mai des morga unui agent sanitar sfătos decît aerul îngîndurat al unui antrenor de selecţionată naţională sau clarviziunea geostrategică a unui analist politic.
În fiecare zi aud păreri despre boală ale bolnavului însuşi, ale soţiei lui, ale fiicei întoarse din Italia anume să supravegheze actul medical, ale colegului care l-a adus cu maşina, ale vecinei care-l îngrijeşte mai bine ca nevasta sau ale directorului care se interesează de sănătatea lui.
Cele mai multe dintre aceste opinii despre boală ale cetăţeanului de rînd sînt ignorante sau naive, dar acest lucru este de înţeles, ştiinţa medicală fiind întotdeauna în vîrful cel mai îndepărtat al cunoaşterii umane. Nu posibilitatea contemplării acestor îngustimi mă atrage la ele, ci altceva. Ascult oameni cu cele mai diverse profesiuni, din toate clasele sociale, din toată ţara, an după an, zi după zi. Ei aduc în cabinetul de consultaţie, cuprins în părerile lor despre boli, acel indefinit farmec al locului şi al omului, pe care îl numim sufletul românesc.
Există firave influenţe internaţionale în alcătuirea acestor păreri despre originea bolilor şi cheia vindecării lor, însă majoritatea dintre ele îşi au izvoarele aici, la noi, în experienţe populare seculare amestecate cu programe TV recent apărute în grilă, în ontologii arhaice pigmentate cu frînturi dintr-un manual de gimnaziu, prea puţin răsfoit la vremea lui. Toată această cultură sanitară populară reprezintă o ţesătură socială care oglindeşte civilizaţia românească, concepţiile ei despre viaţă, despre familie, despre muncă sau despre educaţie.
Să vedem aşadar cîteva dintre trăsăturile noastre româneşti desenate de gîndurile legate de boală.
Fatalismul mioritic coloreaz
