Cele mai negre previziuni încep să se adeverească – “deşertizarea” socială a României devine realitate. Peste un milion de cetăţeni nu ies la socoteală în urma raportului preliminar al recensământului din 2011. Toată lumea se întreabă, deconcertată, “ce-am făcut cu milionul?! Unde l-am pus? Pe ce l-am prăpădit?!”.

Păi, ca să fim sinceri, mai întâi ar trebui să citim crucile cimitirelor. Măcar pe alea care au scăpat de focurile homeless-ilor, ori ale sutelor de mii de “hibernatus” autohtoni. Ca să vă dau doar un exemplu din zeci de mii asemănătoare, ştiu un sat în Bărăgan, unde suprafaţa ocupată a cimitirului generos a crescut, în ultimii patru ani, cu 25 la sută. Vizavi, numărul şcolarilor a scăzut cu o treime, în timp ce “exportul” în Vestul agro-industrailizat a atins zece procente din populaţia activă a comunităţii. Asta, doar aşa, ca să vorbim statistic; rece cum s-ar spune.

Cred că “surpriza” jucată de unii dintre comentatorii fenomenului frizează, de departe, penibilul. Oare ce-om fi crezut noi în toţi aceşti ani de război rece stat vs popor, că scapă-ai noştri şi mor ai lor?! Aiurea. Personal, am recunoscut necesitatea reducerii cheltuielilor nejustificate în plan social – ajutoare şi pensii mascate pentru cetăţeni în toată puterea cuvântului, “ologiţi” de lene şi orbiţi de prea mult “mitilic”, ori cote pentru întreţinerea unor handicapaţi prefăcuţi care, altfel, rup pingele în procesul cotidian al învârtirii manelelor la sate şi oraşe -, dar nu şi a instituirii procesului de decimare, prin indolenţă şi nesimţire politică a sute de mii de pensionari, care n-au avut altă vină decât aceea că au cotizat în comunsim la o casă de pensii legală şi necesară, transformată de capitalism în joc piramidal.

Cine ar fi crezut că medicii vor rămâne, vreo secundă în plus - odată ce li s-a oferit posibilitatea să lucreze oriunde în Europa – în oraşele,