Întors de la Bruxelles, unde a obţinut “compromisul istoric” de a putea participa şi la reuniunile care nu ne privesc încă (cele ale ţărilor din zona euro) spre a ne putea afla în treabă, preşedintele Băsescu dă o veste naţiunii: că nu se mai poate trăi pe datorie!
Dar s-a putut. Occidentul trăieşte de aproape jumătate de secol pe datorie. Pe această datorie uriaşă s-a bazat creşterea nivelului de trai din vitrina capitalismului. Pe această datorie s-a bazat şi iluzia Estului că, odată spart zidul care ne despărţea, râurile de lapte şi miere vor începe să se reverse şi spre noi. Şi, într-o oarecare măsură, s-au şi revărsat. Dar asta a durat doar până în 2008, când criza financiară a deschis larg porţile crizei economice. Şi lumea s-a trezit din visul frumoas al unei existenţe tot mai fără legătură cu cantitatea de efort şi inteligenţă necesare pentru obţinerea beneficiilor unui trai în permanentă competiţie aspiraţiilor cu realizările.
Un lucru este limpede: în această cursă a acumulării de bunuri şi servicii nu s-a mai ţinut cont de nevoi. Evident, observaţia nu trebuie generalizată, căci şi în acest context categorii importante de populaţie au avut acces limitat la bunăstare. Se părea însă că e doar o etapă şi că fericirea generală va veni peste noi, implacabilă precum soarta.
Preţul acestei iluzii este enorm. În spatele vitrinei bunăstării stă o cantitate enormă de datorii. Toată lumea a ajuns datoare la toată lumea şi viitorul a fost ipotecat pe aceste datorii ce nu vor putea fi niciodată plătite, pentru că nu au un corespondent în realitatea posibilităţilor noastre. Grecia este doar vârful aisbergului datoriilor globale. Pe fond nici America nu stă mai bine, deşi ea are, până la un punct, avantajul de a finanţa, din tiparniţa proprie, acest deficit pe care se bazează - paradoxal - schimburile economice mondiale.
Situaţia României în acest
