Protestele din Piaţa Universităţii şi din multe alte oraşe ale ţării au produs cele mai multe „concesii" din partea Guvernului dintre toate protestele care au avut loc în România postcomunistă. Retragerea legii sănătăţii şi reinstalarea doctorului Arafat, demiterea unui ministru şi demisia din partid - evident, nu şi din Parlament, un vot contează - a unui senator (culmea ipocriziei e că Urban a motivat-o prin „lipsa de hotărâre a partidului în susţinerea reformelor"), suspendarea taxei auto, renunţarea la comasarea alegerilor, recentele anunţuri privind o posibilă majorare a salariilor bugetarilor şi a pensiilor, precum şi alte promisiuni privind amânarea liberalizării preţurilor energiei electrice şi gazelor (din 2015 în 2020, noi să fim sănătoşi!) au fost tentative ale Puterii de a calma mulţimile.

Efectul pare să fi fost mai degrabă contrar, oamenii con­tinuă să se adune în pieţe, în ciuda vremii potrivnice. Pe de altă parte, principalul argu­ment al discursului PDL în faţa propriilor susţinători - co­e­renţa măsurilor de reformă - se diluează cu fiecare retractare. Aşa se explică faptul că în măsurătorile IMAS acest partid a pierdut într-o singură lună mai mult de un sfert din intenţiile de vot (de la 22% la 16%).

Într-o primă apariţie publică după izbucnirea protestelor, premierul părea că a înţeles, măcar în parte, cauza reală a nemulţumirilor protestanţilor: prăpastia dintre electorat şi clasa politică, în general, şi guvernanţi, în special. Oamenii se săturaseră, pur şi simplu, să accepte rolul de obiecte ale guvernării, mai ales atunci când rezultatul era degradarea constantă a nivelului de trai.

În consecinţă, Emil Boc anunţa începerea unui dialog pe trei paliere. Teodor Baconschi, mi­­nistrul de Externe, a fost în­­săr­­cinat să se ocupe de struc­­turile civice, Ioan Oltean - de structurile sindicale, iar Emil Boc, premierul şi şeful P