Fac parte dintr-o generaţie care a învăţat foarte greu să-şi spună opinia, să-şi verbalizeze gîndurile şi credinţele. Am fost învăţaţi de mici să nu spunem „afară“ ce auzim „în casă“, pentru că părinţii ar putea avea probleme, să îmbrăţişăm doar idealuri majoritare, în detrimentul celor personale, să ascultăm şi să repetăm, în loc să întrebăm şi să dezbatem. Fac parte dintr-o generaţie care în comunism a fost educată să se supună, să tacă şi să înghită pe nemestecate opinia majoritară. O generaţie care s-a maturizat într-o altă lume. Una în care părerile sînt spuse apăsat, se strigă în stradă sau se ţipă la televizor. Azi societatea este dominată de cine este mai vocal, are glasul mai ascuţit, are păreri mai ferme şi fără nuanţe.

De la momentul în care nu aveam glas, pînă la cel în care viaţa publică a luat forma unui carnaval în care toţi vorbesc în acelaşi timp şi nici o voce nu se mai distinge, au trecut peste 20 de ani. Tranziţia de la taci şi înghite la confruntarea de idei n-avea cum să fie lină şi nu putea să fie lipsită de momente ridicole. De ce însă momentele ridicole şi gălăgia inepuizabilă continuă să domine azi viaţa publică românească? Un răspuns simplu este că lipseşte un filtru competent care are exerciţiul democraţiei, un filtru care trebuie să distingă şi să cearnă vocile autorizate de zgomotul de fond. Acest filtru ar trebui să fie jurnaliştii, dar, mai ales în ultimii ani, aceştia se află în incapacitatea de a-şi mai juca acest rol.

De la întrebările de bază la „Care este opinia dumneavoastră?“

Multe păreri şi la fel de mulţi „părerologi“ sînt peste tot în lume, însă la noi opinia şi comentariul domină spaţiul public în detrimentul informaţiei pure şi al expertizei articulate. Comentatorii, experţii în orice şi nimic sînt vedetele zilei, iar moderatorii îmbracă şi ei haina comentatorilor, în prea multe cazuri. O tendinţă care