Enumeram aici săptămîna trecută vîrstele exegezei caragialiene de la Maiorescu, Gherea, Şerban Cioculescu şi Florin Manolescu, pînă la Ioana Pârvulescu, Gelu Negrea şi Bogdan Bădulescu.

Practic, într-un veac de posteritate, Caragiale a fost trecut prin toate grilele criticii şi istoriei literare, sucit şi răsucit printre cele mai surprinzătoare antinomii. Opera i-a fost strecurată prin filtrele sociologismului vulgar şi ale psihanalizei, prin structuralism, tematism, semiotică, etnopsihologie şi teoriile receptării, prin filozofie, logică şi teoria jocurilor, cu afilieri nu doar la clasicism, realism, naturalism, dar şi la expresionism şi existenţialism. Năvoadele comparatismului s-au extins de la Plaut, Aristofan, commedia dell’arte şi Molière, pînă la Gogol, Cehov şi teatrul absurdului, cu bogate, fireşti alipiri la teatrul bulevardier parizian (Scribe, Labiche, Sardou, Courteline), dar şi cu uluitoare asocieri de genul Socrate şi Heidegger, altminteri fertile exegetic. Din epigon al vodevilului dominat de „le mari cocu“, părintele lui Mitică, ahotnicul de „soitari“, a devenit unul dintre precursorii lui Eugène Ionesco şi Adamov. I s-au accentuat cînd comicul, cînd tragicul, cînd teatrul, cînd nuvelele, cînd gazetăria plus Momentele, cînd biografia, fie „abisal“, fie din perspectivă sociologică. S-a bătut monedă pe comicul pur, pe farsă, grotesc, marionetism sau carnavalesc (cu sau fără Bahtin), ori, dimpotrivă, i s-au decopertat straturi de „demonism“, fascinaţia cruzimii, cultul ambiguităţii, pulsiuni naturaliste, de sarcasm dictatorial şi cinism agresiv.

DE ACELASI AUTOR Dezminţire Pe Mitică l-a ucis miticismul Şir de plecări Caragiale expresionist, cuminte şi coregraficDată fiindu-i dualitatea fiinţei (un sentimental iute la emoţie, dar atlet al epicureismului şi histrionismului) şi meandrele biografiei, pendulul receptării a oscilat constant î