Ochiul sever al filozofilor este mereu dispus să privească ascuţit şi cu reproş ori de cîte ori gîndul nostru nu stă orientat spre principii, gata să le exprime, să le dea glas sau măcar să le invoce voalat. Principialitatea e un semn de bună-creştere intelectuală, de spaţiu public sănătos, iar capacitatea minţilor noastre de a spune generalităţi este de la sine asociată unei bune prezenţe publice, unei instalări civilizate în spaţiul discuţiei în care intimul este rezervat opiniei, iar publicul este rezervat universalului. Bineînţeles, foloasele imense ale unei asemenea atitudini sînt indiscutabile: a vehicula universalul presupune un antrenament de lungă durată, uneori cîte un salt pe care îl fac, o dată la cîteva sute de ani, toţi cetăţenii unei comunităţi, parcă ţinîndu-se de mînă. Iar singuraticii plasaţi nefericit între aceste momente de precipitare sînt predicatori ai universalului, fie în gol, fie profetic, fie doar traumatic.

Dar, subteran, mai e ceva: un spaţiu al opiniei răzvrătite, care nu se lasă topită în nici o universalitate, a cărei fiinţă nu se subsumează universalului, care nu se predică despre mai mulţi şi care rămîne opinie, oricît de frecvent am folosi-o, oricît de mulţi am fi cei care o invocăm şi oricît de vecină s-ar face universalităţii, prin exersarea ei. Mai precis: dacă ne imaginăm că principiile universale se referă, prin esenţa lor, la multe lucruri, sau, prin accident, la cîte unul singur, iar dacă opinia se referă şi ea, la rîndul ei, fie la mai multe, fie la un singur lucru, mintea noastră poate face o ierarhie rapidă a necesităţii acestor enunţuri: cele mai sigure ne par a fi universalele predicate despre mai multe, mai puţin sigure ne apar universalele predicate despre un singur lucru, apoi vin opiniile enunţate despre multe şi, în fine, opiniile enunţate despre un singur lucru. Să dăm deoparte primul şi ultimul nivel al