- Editorial - nr. 943 / 2 Februarie, 2012 Din momentul in care Conferinta de pace de la Paris (1946-1947) le-a refuzat doleantele, adica de a ramane cu nord-estul Ardealului, rupt de Romania prin Diktatul de la Viena, ungurii au intrat serios in alerta, incercand sa faca tot posibilul ca acest teritoriul detinut samavolnic sa nu revina Romaniei. Motive aveau suficiente, cel mai relevant fiind teama de razbunare a romanilor pentru comportamentul si faradelegile comise in cei patru ani de ocupatie. Chiar dupa ce verdictul a fost dat in favoarea Romaniei, ei tot mai sperau si incercau imposibilul, pentru schimbarea realitatii, ultima carte pe care au jucat-o fiind varianta trecerii nordului Ardealului la sovietici sub forma unei mici republici socialiste. "Decat la romani, mai bine la rusi”, spuneau ei. Optiunea aleasa ii magulea pe rusi, ceea ce i-a facut sa-i aiba tot timpul sub aripa ocrotitoare. Si i-a avut. Drept dovada, cu toate ca rezolutia Tratatului de pace le dadea drept romanilor sa intre cu administratia in zona retrocedata, lucru acesta n-a fost posibil, din cauza refuzului administratiei maghiare de a se retrage, fenomen tutelat de catre sovietici, ei trecand la o puternica ofensiva propagandistica si de boicotare pe toate fronturile si canalele. Suveranitatea romaneasca asupra intregii Transilvanii, asa cum arata Larry Watts in proaspata sa carte de istorie: "Fereste-ma, Doamne, de prieteni…” (p.150), a fost atacata atat de la Budapesta, cat si de la Moscova, de agentii sovietici si unguri, ei gasindu-si alati de nadejde in aripa Transilvana a PCR, obligata organizatoric sa treaca de la unguri la romani. Asa de pilda, cominternistul Vasile Luca (Luka Laszlo), mult timp membru al Biroului Politic al PMR, aflat la Moscova, a fost impotriva realipirii nordului Transilvaniei la romani, militand alaturi de colegul sau, Valter Roman, pentru acordarea independ