După 22 de ani, România s-a întors tot acolo: în Piaţa Universităţii. Eterna reîntoarcere, ai spune – doar că este fără prea multă religie, fără Eliade şi cu un singur mit: acela că locul în care s-a murit pentru libertate în decembrie 1989 reprezintă centrul nevralgic al unei ţări ce încă aşteaptă să se împlinească ceva-ceva din speranţele începutului. Şi, chiar dacă România de azi e preponderent altă ţară în raport cu cea din 1990, această revenire în spaţiul originar al protestului postcomunist e semnul că rana de atunci, de fapt, nu s-a închis niciodată. Revenim acolo pentru că mai toate dilemele sociale de atunci au rămas, timp de două decenii, fără răspuns.

Piaţa Universităţii din 1990 a avut, în cuprinsul ei de cîteva sute de metri pătraţi, un centru simbolic, un punct de atracţie şi o tribună: toate acestea s-au concentrat în balconul de la Universitate, pe latura Facultăţii de Geografie, vizavi de Hotelul Intercontinental. Pe-acolo au trecut atunci toate gloriile protestului autohton, oameni de cultură, artişti, foşti deţinuţi politici sau figuranţii de rigoare ai unei piese ce se scria sub ochii noştri. Ca unul care mi-am petrecut seri la rînd, în acea frumoasă şi tulbure vară ce stătea să-nceapă, sub acel balcon, am mai curînd imaginea unui loc suspendat deasupra trotuarului dinspre care – în contrast cu restul ţării, care era preponderent pro-Iliescu – răzbătea zumzetul unei schimbări pe atunci doar posibile. Între timp, schimbarea s-a produs – s-ar zice. În toamna lui 1996, la şase ani după acea Piaţă a Universităţii, Emil Constantinescu – el însuşi un produs politic al celebrului balcon – redeschidea iarăşi acele ferestre dinspre stradă şi anunţa lumii că România acelei schimbări ieşea la suprafaţa unui vot liber.

DE ACELASI AUTOR Cînd dna Merkel va primi ajutoare de la Madrid (şi Bucureşti) La un vin cu Don Quijote, pe teme de infrastru