De mai bine de două săptămîni manifestaţiile de stradă, atît cele din Bucureşti, cît şi din multe oraşe ale ţării, au ţinut prima pagină a ziarelor, au fost ştirea principală a jurnalelor TV şi marfă din belşug pentru talk-show-uri şi emisiuni de „analiză“. De la oameni politici la actori cu patalama, de la jurnalişti la bloggeri, toată lumea, cu mic, cu mare, şi-a dat cu părerea. Asupra demonstraţiilor, asupra problemelor din ţară, a politicienilor, a cîte şi mai cîte. Cine e de vină pentru violenţele de la început, jandarmii sau ultraşii (cine sînt ultraşii), cine pe cine incită, cine cu cine se solidarizează, cine ar trebui să demisioneze, cine nu, cum vor afecta demonstraţiile zilnice imaginea României în afară etc. etc. S-au zis multe, s-a vorbit întruna, dar nu s-a spus nimic esenţial. S-a descris doar o realitate pe care nimeni nu o mai putea percepe cu toate implicaţiile sale, căci majoritatea dezbaterilor au fost mai degrabă la nivelul unor discuţii de pahar, fiecare fiind mai dornic de a-şi face auzită părerea, nicidecum de a se avînta într-o analiză pertinentă. Discuţiile din mass-media oglindeau de fapt ce se petrecea în stradă, unde foarte mulţi au venit să demonstreze contra a „ceva“, încă neclar definit, oprindu-se, întocmai ca o cameră de filmat, doar la suprafaţa problemei.

Luînd pulsul străzii, cîteva zile la rînd, am încercat să dibuiesc cîteva trăsături comune celor care se adună zilnic în faţa Teatrului Naţional. De la minorul care cîntă în delir lozinci din fosta Piaţă a Universităţii la bătrîna care flutură isteric, cu acea isterie izvorîtă din neputinţă, un talon de pensie – ce i-a mînat în luptă pe demonstranţi, ce vor în esenţă şi de ce cred în protestele lor?

O imagine de ansamblu

„Să se bage bani în economia României!“ – strigă un domn în vîrstă care agită un teanc de hîrtii. Sînt studii economice, îmi spune, studii c