Alexandru Vlad, Ploile amare Bistriţa,

Editura Charmides,

2011, 450 pag.

Ploile amare e, de departe, cel mai bun roman al lui Alexandru Vlad. Şi, totodată, unul din cele mai bune romane apărute anul trecut. Despre el s-au pronunţat deja admirativ şi Carmen Muşat, în „Observator cultural”, şi Alex Goldiş, în „cultura” (până acum, un prim episod). Ambii comentatori sugerează, în legătură cu Ploile amare, o curioasă întrepă- trundere a două tradiţii.

Prima este aceea a prozei ardeleneşti de largă respiraţie. Nu spun, sunt convins, lucruri necunoscute. E vorba despre o serie de caracteristici care, în măsuri mai mici sau mai mari, se întâlnesc la toţi autorii de peste munţi. Densitatea etică, dramatică – aceasta este probabil cea care se detaşează mai întâi. E de fiecare dată de ajuns să răzuim cu unghia o pagină ca să descoperim minereul moral. De la Slavici, trecând prin Rebreanu, până la Buzura (sau, mai aproape de noi, la Marta Petreu, cu teribilul său Acasă pe Câmpia Armaghedonului) exemplele se succed în parcurs de creastă. Nici chiar Nicolae Breban, care face, în nietzscheanismul său tenace, notă discordantă în raport cu această direcţie, nu e, de fapt, cu totul străin de ea. S-ar putea adăuga, în lista acestor caracteristici, o anume predispoziţie pentru mediile rurale (lipsite, însă, de orice idealism) sau, în cel mai bun caz, mărunt urbane. Realismul rugos, etanş la orice formă de experiment. Iată o a treia trăsătură. În sfârşit, nu mai insist. E cert că, prin acumulare, această tradiţie a ajuns să reprezinte, în proza românească, un model de succes.

Cea de-a doua este aceea a prozei scurte optzeciste. Iarăşi nu spun lucruri necunoscute. Alexandru Vlad a debutat în 1980 cu volumul Aripa grifonului (după ce, doi ani mai devreme, beneficiase de un comentariu atent semnat, în România literară, de Mi