Cum ţine piept New York-ul valului global de proteste care a erupt în 2011? Oare talazul de mânie care a început în Tunisia va atinge ţărmurile Manhattanului sau să ne aşteptăm ca în 2012 să asistăm la o escaladare a politicii de opoziţie?

Răspunsurile sunt alarmante, dar destul de predictibile: este mai probabil să vedem o mai mare centralizare a represiunii de sus în jos şi o erupţie de legi, în ţările dezvoltate şi în curs de dezvoltare, care restricţionează drepturile omu-lui. Dar este foarte posibil să vedem şi o reacţie din partea bazei societăţii.

Asistăm acum la drama unui protest global în creştere şi represiunea este intriga secundară pe care mulţi susţinători ai globalizării neoliberale nu au adresat-o niciodată: puterea capitalei globalizate ar putea să dezlănţuie dezastrul prin autoritatea guvernelor alese democratic. Din perspectiva intereselor corporaţiilor globale, societăţile închise, cum este cea a Chinei, sunt mult mai deschise în ceea ce priveşte mediul de afaceri decât democraţiile turbulente, unde sindicatele, grija pentru protejarea drepturilor omului şi o presă solidă sporesc

costurile.

Peste tot în lume, ofensiva în faţa protestelor arată la fel, sugerând că statul şi actorii corporatişti învaţă „cele mai bune practici" pentru reprimarea opoziţiei, în timp ce-şi menţin faţadele democratice. În Marea Britanie, premierul David Cameron contestă cu experienţă legile pentru drepturile omului, în timp ce Poliţia Metropolitană a încercat să se legitimeze prin autoritate ca să-şi utilizeze bastoanele - proiectile lungi, care au cauzat moartea a zeci de oameni, inclusiv a unor copii, în Irlanda de Nord - pe protestatarii paşnici, iar poliţia distribuia rapoarte despre ameninţările terorismului „partenerilor de încredere", inclusiv actualizări privind protestele de tipul „Occupy...", vorbind despre „activişti suspecţi".