„Afară-i toamnă, frunză-mprăştiată”
Aşa începe primul dintre cele trei sonete fără titlu sau, mai exact, cu titluri constând în cifrele romane I, II şi III. Eminescu le-a legat unul de altul pentru că evocă, toate, o iubire pierdută în trecut. Avea 29 de ani, dar i se părea că în spatele său s-a adunat deja mult timp, o negură de vremi, din care încerca să salveze un chip de femeie.
Primul dintre sonete este singurul care se referă la interiorul unei locuinţe, la acel spaţiu intim descris de Valeriu Cristea în studiul său Spaţiul în literatură, în opoziţie cu spaţiul deschis, nesfârşit, care nu oferă protecţie.
Poezia lui Eminescu, în general, este una a spaţiului deschis. Sonetul acesta se numără printre foarte puţinele sale texte care vizualizează interiorul unei locuinţe. „Afară-i toamnă...” Numai afară-i toamnă, în casă nu e nici un anotimp. Vrăjmăşia vremii de afară face şi mai intensă voluptatea refugierii într-un adăpost. Iar voluptatea este ritualizată: „Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri,/ N-ai vrea ca nime-n uşa ta să bată;/ Dar şi mai bine-i, când afară-i zloată,/ Să stai visând la foc, de somn să picuri.”
Simţim nostalgia, rareori divulgată de Eminescu, a unei vieţi de mic-burghez. El vorbeşte, în primele două strofe ale sonetului, în catrene, la persoana a doua, ca să creeze o atmosferă şi să definească un stil de viaţă, ca să facă uşor de recunoscut situaţia de către cititor. Apoi, în terţine, trece la persoana întâi; se descrie pe sine stând într-un jeţ şi visând în faţa focului din cămin. Foarte repede atmosfera de viaţă mic-burgheză se spulberă. În locuinţa până atunci protectoare se revarsă – ca apa de mare într-o corabie spartă – misterul metafizic al existenţei: „În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri.”
Ceea ce urmează este o năzărire, un vis fulgurant, o revanşă luată de poet împotriva realităţii:
