Au trecut deja cinci ani fără Gheorghe Crăciun, cinci ani din acea fatidică zi de 30 ianuarie 2007, cînd zgomotele lumii au încetat definitiv pentru el. Scriitorul a lăsat însă în urma sa o operă de o mare amplitudine, ale cărei dimensiuni reale vor putea fi percepute abia la capătul unui efort editorial susţinut. Cu o redutabilă vocaţie de constructor, Gheorghe Crăciun a edificat o opera magna în interiorul căreia ficţiunea şi eseul, critica şi teoria literară, scriitura diaristică şi comentariul prompt al actualităţii culturale şi politice constituie multiplele faţete ale unui eu auctorial exemplar. În egală măsură atent la mişcările lumilor sale interioare şi la cele ale lumii reale, Gheorghe Crăciun este un reper inconturnabil în istoria literaturii române din ultimele trei decenii. Printre cărţile rămase în manuscris, romanul Femei albastre, cu un subtitlu vag-provocator: „Femei din gama sensiblu. Femei albastre, dinţi tociţi“ – din care publicăm azi un fragment –, constituie cea mai bună dovadă a capacităţii autorului de a investiga, cu instrumentele ficţiunii, straturile multiple ale realităţii imediate. Femei albastre este un roman la care Gheorghe Crăciun încă lucra, deşi terminase o primă versiune. Comparînd cu Pupa russa, pentru care există, între 2000 şi 2004, mai multe versiuni ce poartă menţiunea „ok“, probabil că şi Femei albastre ar fi fost rescris de mai multe ori înainte ca autorul să încredinţeze romanul tiparului. Cu personaje bine conturate şi cu o scriitură polifonică, de mare rafinament stilistic, ce îmbină niveluri temporale şi registre lexicale diverse, chiar şi în această primă (şi singură) versiune „definitivă“, Femei albastre este un roman-eveniment. Nu-mi place să zbor cu avionul. Mi-e atît de frică, stau în scaun atît de încordat, că mi-e imposibil să mă bucur cu adevărat de senzaţia lucrurilor privite de la mare înălţime. Cînd av