Criza economică pe care preşedintele Băsescu a recunoscut public (gest, însă, insuficient pentru a-l scoate din culpă, pe el, şi pe ceilalţi oameni politici români din restul spectrului) că a înţeles-o cu mai bine de un an întârziere de la declanşarea ei în SUA şi Europa are, prin prelungire şi prin fondul domestic pe care s-a suprapus, tot mai multe şanse să scoată din dulap şi alte schelete decât cele pur economice.

Prinsă în vârtejul seriei de decizii cruciale care vor schimba radical arhitectura UE, pe de o parte, şi al raţiunilor economice interne tot mai complexe, care dictează startul unor reforme imediate şi fără prea mult timp pentru dezbateri, pe de altă parte, România traversează la ea acasă, fără să-şi dea seama, un moment de mare cumpănă.

Unul care, atunci când forţele de pe un flanc şi de pe celălalt vor înceta să se mai contrapună în acelaşi grad, riscă să ne arunce în aer perspectivele ca şi cum acesta ar fi fost cursul natural al lucrurilor.

Ghinionul nostru major, iar din acest punct de vedere România este depozitara unei istorii încărcate, este că timpul nu are, din nou, răbdare cu noi - cu tarele, obsesiile, resemnările, superficialitatea, incosistenţa, incoerenţa şi lipsa unei aplecări fundamentale spre judecarea lucrurilor la rece.

Dacă ne uităm în jur (mai ales spre panta pe care au început să alunece vecinii unguri), vom vedea, într-adevăr, că situaţia noastră nu este unică, dar asta nu ar trebui să ne încălzească cu nimic - din contră, e o grijă care se adaugă.

Crizele de anvergura celei pe care o traversăm depăşesc puterea de înţelegere a economiştilor pentru că foamea lor de a devora societăţile este, de fapt, o formă perversă de a hrăni atavismul victimei.

Tocmai de aceea, riscurile de a produce schimbări fundamentale, prin desfacerea şi apoi rearanjarea ţesăturii fragile care ţinea odinioară lucrurile la