Spectaculoasa biografie a poetului, eseistului şi traducătorului Ion Caraion (1923–1986) se constituie într-una din cele mai traumatizante existenţe scriitoriceşti. Anii de detenţie politică, exterminatori, marginalizarea şi, în cele din urmă, neîncetata supraveghere a fiecărui gest sau ieşiri în spaţiul literar şi cultural l-au determinat să ia drumul exilului.

Rescrierea biografiei lui Ion Caraion se impune, acum, când arhivele publice şi particulare unde există un preţios şi bogat material documentar privind destinul său încep să se deschidă. În arhiva poetului, eseistului şi traducătorului Radu Cârneci (n. 1928), am găsit douăzeci şi cinci de epistole ale lui Ion Caraion, din anii 1965–1972, pe când colabora la revista „Ateneu”. Surprinzător, dar de înţeles într-o oarecare măsură, este faptul că nici măcar una dintre colaborările lui Ion Caraion la această revistă nu e menţionată în cărţile lui Ion Hangiu1 şi, mai ales, în cea coordonată de Eugen Simion, de altfel, lucrare fundamentală2 a istoriografiei literare naţionale.

O cercetare atentă a revistei „Ateneu”, coordonată de eseistul Radu Cârneci în anii 1964–1972, relevă, fără tăgadă, existenţa a douăzeci şi opt de colaborări ale poetului Ion Caraion. La două decenii de la dispariţia unui regim intolerant şi autocrat se impune o sistematică şi profundă revizuire a operei şi, evident, a biografiei tuturor scriitorilor români stigmatizaţi şi determinaţi să scrie şi să publice în alte metropole ale Europei.

*

Bucureşti, 4 mai 1967

Domnule Cârneci,

Am primit rândurile amabilei scrisori, ca din partea dumitale, ale dşomnuţlui Mihail Sabin3. Spre surpriza mea, aflu că v-aţi decis a spune micromagazinului d[umnea] v[oastră] Panopticum.

Dacă ai şti de câtă vreme visez o revistă cu titlul acesta! Aproape nu mai credeam că visul o să capete vreodată