Pe 2 februarie 1997, în numărul 354 al Adevărului literar şi artistic apărea o cronică semnată de un nume nou, I mean, nemaiîntîlnit în paginile revistei. Tînărul era masterand la Literele bucureştene, debutase în Contemporanul-ideea europeană şi publicase cîteva texte în Caiete critice: dar visul lui era să fie un cronicar literar ca Nicolae Manolescu şi un profesor universitar ca Eugen Simion. Valeriu Cristea, tatăl adoptiv al tînărului (şi cel care i-a citit şi i-a comentat în privat primele încercări critice), fusese atacat în România liberă de un nume oarecare; iar în Adevărul literar şi artistic, C. Stănescu scrisese un comentariu de solidarizare. Criticul atacat l-a sunat pe criticul solidar, coleg de generaţie „şaizecistă“, pentru a-i mulţumi; iar la finalul conversaţiei (la care junele masterand asista înfrigurat), criticul atacat l-a întrebat pe criticul solidar dacă n-ar vrea să-l încerce pe un tînăr care vrea să facă şi el critică literară. Criticul solidar a spus imediat da, fără vorbele de prisos şi „strategiile“ ocolitoare ale altora; iar în săptămîna următoare, masterandului i-a apărut în Adevărul literar şi artistic prima cronică, despre o carte cu un titlu ce serveşte incipitului de acum: Confesiuni violente de Nicolae Breban. Fără această întîlnire decisivă cu un critic empatic nu numai pe orizontala generaţiei sale, ci şi pe verticala profesiei noastre, nimic din ceea ce s-a întîmplat mai apoi nu s-ar mai fi întîmplat; şi dacă n-ar fi, nu s-ar povesti... Ceea ce a însemnat George Ivaşcu pentru un tînăr, Nicolae Manolescu, care avea să devină cronicarul numărul unu al epocii anterevoluţionare, a fost, pentru mine, C. Stănescu. Descoperitorul, susţinătorul, criticul, gazetarul; solidarul. În opt ani de zile, cît am colaborat la ALA, nu mi s-a scos nici măcar o virgulă; ce am vrut să scriu, am scris. Singurul act de (oribilă) cenzură s-a petrec