Nu ştiu dacă imaginea-clişeu a unei construcţii ultra-moderne înconjurată de noroaie, bălării şi gunoaie are rădăcini orientale sau nu, dar sigur ea este străină complet spaţiului occidental, pentru a fi absolut banală în context dâmboviţean. Centrul Bucureştiului postdecembrist se oferă cu dărnicie drept un bun exemplu în acest sens, ilustrând limitele unei atitudini şi filozofii de viaţă din categoria "Mie să-mi fie cald şi bine. De restul, nici că-mi pasă". Altfel spus, spiritul civic şi solidaritatea comunitară îi lipsesc în cvasitotalitate bucureşteanului antreprenor şi întreprinzător.
Concret, lucrurile se prezintă cam aşa: se construieşte undeva, în centru, ceva (un bloc, un hotel, o vilă), investiţie scumpă, cu utilităţi şi finisaje costisitoare, se dă lucrarea în folosinţă dar, mult timp după tăierea panglicii, în jur rămân nestingherite resturile de şantier, gropile din trotuarul crăpat, bălăriile în loc de gazon, gunoaiele, uneori chiar şi baraca uitată a muncitorilor. Toate acestea se petrec pe acea fâşiuţă de pământ care aparţine spaţiului public şi nu proprietarului/ investitorului construcţiei respective. Peisajul devine de-a dreptul suprarealist atunci când în centrul său se află unul dintre numeroasele schelete de clădiri (de locuinţe, de birouri, de magazine) neterminate şi abandonate sine die, pe motive de criză, care împânzesc Capitala de vreo câţiva ani încoace, tot aşa cum imediat după 1990 rămăseseră uitate, sub formă de şantier ruginit, multe dintre măreţele realizări ale Epocii de Aur.
Se spune că nemţii, înainte de a-şi construi o casă, asfaltează drumul până la locul respectiv; la noi este invers, iar modelul acestui comportament este oferit de forul suprem al ţării: Parlamentul. Pe lângă miliardele cheltuite pentru a face funcţională şi a întreţine la interior gigantica măgăoaie, nu s-au găsit alte câteva milioane pentru a c
