Sunt, pare-se, un individualist ratat, judecând după o definiţie a lui Todorov (în Grădina nedesă vârşită). Cunosc singură- tatea esenţială (din când în când), sunt şi dispersat. Nu prea lupt să mă afirm. Liber de constrângere morală nu sunt, ceea ce-mi permite să cad în păcate, lucru important, deşi mai că m-aş lipsi. Voinţă de putere? Nu merită să vorbim. Îmi slujesc interesele? Doi critici isteţi aşa m-au diagnosticat. Părerea lui T: „Nu mişti un deget, da’ ţi le cam atingi.”

Îi spune diavolul omului modern: „Eul tău nu va mai fi decât o colecţie heteroclită de pulsiuni, o dispersare fără sfârşit; vei fi o fiinţă alienată şi inautentică, ce nu mai poate fi numită un subiect.” Într-o măsură, mă recunosc. Colecţie heteroclită, nu numai de pulsiuni. Dispersare fără sfârşit? Sună prea patetic. Mai bine: câtă vrei… Alienat? Sunt prea frivol ca să mă pretind alienat. Inautentic? Mai curând, nicicum. Şi, aşa e, n-am identitate. Nu-mi găsesc un centru, nu ştiu de unde să mă iau. Mă mir de mine însumi: ia uită-te la el!

Montaigne: „Cel mai de seamă lucru pe lumea asta este să ştii să fii al tău însuţi.” În grabă, am citit mai întâi „să fii tu însuţi”, ceea ce ar fi fost mai firesc şi mai plat. Al meu însumi să fiu ? Mare pricopseală! Nu ţin neapărat. În schimb, să fiu eu însumi mi-e uşor, nu şi avantajos. Sunt eu însumi când sunt cum mă vor ceilalţi.

Cineva din antichitate, citat şi nenumit de Rousseau: „Nu sunt niciodată mai puţin singur decât atunci când sunt singur.” Iar el însuşi: „…eu nu sunt singur decât în mulţime.” Poţi să te miri că un antic ştia că nu e singur când e singur. Avea dreptate şi Rousseau: când eşti printre alţii, te simţi diferit, încât, cu toată dispersarea, te mai aduni, simţi că eşti un eu. El, preromantic, prin eu înţelege singur şi se scaldă în singurătatea lui. Eu? Şi eu mă simt, de obicei, mai bine cân