A fugit în iulie 2011 de regimul politic din ţara lui; a mers pe jos câteva luni, a stat zeci de zile în Istanbul, în Taksim, un cartier care e plin de viaţă, a dormit pe o plajă în Grecia şi apoi, trecând prin Albania, Kosovo şi Serbia, a bătut în ziua de 6 octombrie la uşa centrului pentru solicitanţii de azil din Timişoara. Nu avea nici un act în buzunar; acum are o hârtie oficială eliberată de centrul pentru solicitanţii de azil unde locuieşte. A.M. e sirian, musulman sunit, are 37 de ani, a stat un an şi jumătate în închisoare pentru că a scris poezii despre libertate, apoi a decis să fugă de regimul dictatorial şi a făcut-o, rupându-se în acelaşi timp de părinţi, de fratele său şi de cele patru surori. În acest moment speră să obţină de la statul român statutul de refugiat. „N-am venit în Europa pentru femei, bani, distracţie. Am venit ca să fiu liber. Când o să primesc statutul de refugiat, o să dansez în stradă, în autobuz, în metrou”, mărturiseşte el.
„În ţara mea oamenii trebuie să ţină ochii închişi şi gura închisă. Telefoanele sunt controlate, internetul e controlat. Viaţă de animale”, spune A.M. în engleză, o limbă în care nu poate comunica tot ce şi-ar dori. A citit poeziile lui Eminescu, traduse în arabă, şi când vorbeşte despre el e emoţionat, însă nu reuşeşte să explice care sunt legăturile subtile dintre el şi poet: „Ar trebui să vorbesc în arabă ca să înţelegi asta!” Ştie să spună „frică” în română, poate pentru că acesta a fost sentimentul care l-a locuit ani în şir, în ţara sa, în închisoarea unde a fost bătut, supus la şocuri electrice şi pus să doarmă dezbrăcat pe o podea de piatră. S-a îmbolnăvit de reumatism şi acum trebuie să poarte şi vara haine cu mânecă lungă, pentru că altfel durerea de la încheieturi devine insuportabilă. „Lucrurile se amestecă acum în mintea mea şi nu mă pot încă apuca să învăţ limba română. Nu sunt nimi
