Lungmetrajul \"Un spion care ştia prea multe\" are atâtea virtuţi, încât sunt aproape imposibil de inventariat.
"Un spion care ştia prea multe", a cărui premieră are loc mâine în România, este adaptarea unei cărţi de John le Carré, pe numele ei "Cârtiţa", şi nu este prima.
Noua ecranizare, regizată de suedezul Tomas Alfredson, calcă pe urmele serialului BBC cu acelaşi nume din 1979, un serial-cult în care rolul protagonistului, spionul veteran George Smiley, îi revenea lui Alec Guinness.
Probabil succesul noului film, materializat în 11 nominalizări la premiile BAFTA 2012 şi trei la Oscaruri, se datorează în mare măsură fidelităţii faţă de serialul britanic.
De exemplu, comparând şapte ore de serial cu cele aproximativ două ore ale lungmetrajului, constaţi că din numeroasele personaje ale producţiei TV doar unul nu apare în film.
Iar Gary Oldman calcă şi el pe urmele lui Alec Guinness, jucând personajul extrem de rezervat şi păstrând o expresie facială imposibil de descifrat.
Antiteza lui James Bond
Acţiunea se petrece în timpul Războiului rece, când veteranul spion Smiley (Gary Oldman) este scos de la naftalină din cauza unei mişcări greşite a acestuia se află o "cârtiţă", care livrează informaţii ruşilor, iar misiunea lui Smiley este s-o descopere şi asta utilizând resurse minime.
Nu există o notă falsă în tot lungmetrajul. Spionii lui John le Carré (excelent jucaţi de Colin Firth, Mark Strong, John Hurt şi nu numai) contrastează cu James Bond, neavând nimic spectaculos: nu împart pumni, nu conduc maşini scumpe şi nu au orice femeie la degetul mic.
Dimpotrivă, merg la birou, participă la şedinţe, se ocupă şi de hârţogăraie şi respectă protocoale complicate. Spionii lui John le Carré sunt discreţi şi greu de citit. Avantajul lor constă în faptul că, faţă de agentul 007, au mult mai multe celule cenuşii.
Ca, de altf
