Scriam, cu două săptă mâni în urmă, despre un sistem critic închegat din nereuşita unei antologii. La ani distanţă de încercarea lui Maiorescu, în 1932, la Casa Şcoalelor, Lovinescu scoate o antologie ieşită din îngrădirile sistemului critic.

Nu pentru a-şi râde de oameni al căror prim merit a fost altul decât literatura, dimpotrivă, pentru „a aduna în columbariul unei Antologii cenuşa esenţială a micii lor activităţi tipărite”. Rezultatul, chibzuit împreună cu Petrovici, Ministrul Culturii, este Antologia scriitorilor ocazionali. Statura lor de oameni cărora vremurile li se închină îl face pe Lovinescu să treacă, deferent, peste un principiu care ar trebui, mai adesea, reamintit: „arta, oricare artă (în cazul de faţă arta scrisului) nu se întâlneşte la o cotitură de drum cu ocazia. Ea este o vocaţie atât de precisă şi de excluzivă şi reprezintă, mai ales azi, în epoca diferenţierilor, o tecnică atât de minuţioasă şi de specializată, în cât nimeni nu mai poate reîncepe cariera tamburinarului din Valmajour (personaj al lui Daudet – n.m.).” Are scuza că doar imperative mai pământene i-au răpit, pe destui dintre ei (P.P. Carp înaintea tuturor, după cum spune), muzelor, astfel încât, dacă sunt scriitori ocazionali, nu sunt, de bună seamă, închipuiţi.

Lista îi cuprinde pe Carp, Th. Rosetti, Nicolae Filipescu, Take Ionescu, toţi legaţi, într-un fel sau altul, de Junimea, apoi pe Constantin Dissescu, I.G. Duca, Constantin Dumitrescu-Iaşi, Petre Rîşcanu şi Dumitru Evolceanu (consacrat, atât cât se poate spune, tot la Convorbiri literare). Fiecăruia, Lovinescu îi face un scurt portret critic. De pildă, P.P. Carp e un incisiv excesiv, revărsându-ş i spiritul critic asupra nevinovatului Sion. Bine era, spune Lovinescu, dacă şi-ar fi putut orienta autoritatea lucidă pentru a face ordine într-o cultură care-şi căuta drumul. Rosetti e încă mai criticist, îns