Cea mai dureroasă experienţă - extrem de pregnant figurată în întregul jurnal - e aceea a dedublării. Pierderea inspiraţiei echivalează, înainte de toate, cu un "infarct creator" sau cu "cecitatea psihologică" absolută. Expulzat violent din literatură (Cărtărescu n-a renunţat nicio clipă la ea, ci invers, ea s-a debarasat de el ca de o carcasă goală), diaristul regresează într-o stare sub-umană, îşi pierde facultăţi elementare, capitulează în faţa unei bizare afazii: "E de necrezut, nu mă pot obişnui cu prostraţia asta a minţii mele: sunt aproape un idiot, inclusiv moral; în cele mai obişnuite discuţii, la o terasă, nu-mi mai aduc aminte numele cele mai uzuale şi cuvintele de vocabular activ. Uit frazele înainte de a le formula bine. Sunt ca un cardiac sau un bolnav de rinichi: văd cum totul se ruinează şi nu pot face nimic, căci acum şi organul care «mă» conţine şi pe care-l confund uneori cu mine însumi (creierul meu care conţine mintea care mă conţine) se arată la fel ca celelalte: centrifug, independent, inervat de o putere străină". Cei care l-au acuzat pe prozator de grandomanie au fost neatenţi şi nedrepţi. Pentru că, pe de o parte, scrie pasaje care demonstrează foarte clar că cel dintâi detractor al lui Cărtărescu rămâne, totuşi, el însuşi: "Nu pot să-nţeleg, nu pot să mă-nţeleg. Nu se poate să fiu eu cel de acum. Dementul ăsta. Mă desolidarizez de mine, mă reneg. Dac-aş avea curaj, m-aş anihila". Sau: "Sunt plictisit şi exasperat de frazarea mea, de clişeele mele, de scleroza adâncă a minţii mele şi-a imaginii mele de sine"; "Dacă n-aş avea permanent dispreţul ăsta pentru parazitul în care m-am transformat, aş spune că viaţa nu mi-e insuportabilă". Pe de altă parte, infatuarea atât de mult imputată e perfect compatibilă cu viziunea neo-romantică, evidentă la Cărtărescu încă din primele texte (doar stratul de relativism postmodern de la suprafaţă a înce