Un grup de preoţi din Oltenia a înfiinţat un sindicat, “Păstorul cel bun”. Statul român nu le-a recunoscut clericilor dreptul de a se organiza într-un sindicat, aşa că aceştia s-au adresat Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO), care le-a dat dreptate. Patriarhia a reacţionat dur, anunţând că vocaţia sacerdotală a fost asimilată cu acţiunea sindicală şi că “preoţii - asemenea magistraţilor şi militarilor - nu au dreptul să se angajeze în politică partinică, să desfăşoare activităţi economice, direct sau prin interpuşi, şi să participe la alte forme de asociere, inclusiv de tip sindical, pentru a fi imparţiali şi total angajaţi în slujirea binelui comun al populaţiei”.

Unii preoţi vorbesc, pe bună dreptate, despre abuzuri ale episcopilor. Ierarhi care nu dau socoteală nimănui. Numesc în funcţii după bunul lor plac, caterisesc fără probe multe, protopopii taie în carne vie dacă nu-şi primesc tainul. Mulţi dintre aceşti nemulţumiţi susţin că prin înfiinţarea unui sindicat vor readuce ierarhia cu picioarele pe pământ. Am mai spus-o şi o repet la infinit: la prima vedere, iniţiativa pare benefică, pentru că mii de preoţi se zbat în sărăcie şi sunt la cheremul unor vlădici care se cred prim-secretari pe viaţă. Dar sindicaliştii în reverendă uită că preoţia nu este o meserie, o profesie, ci o vocaţie. Preotul nu este un administrator al Sfintelor Taine, un chelner al Altarului, ci un sacerdot, un slujitor. Cei care au primit această Taină a Bisericii nu se pot comporta ca nişte amploaiaţi care să meargă la discuţii cu patronatul (Sfântul Sinod). Care să se judece pentru ore suplimentare, bonuri de masă... Când vedem şi o grevă? Că în ţara asta nu mă mai miră nimic!