„Am auzit că dragonul este cel mai inteligent dintre animale. Şi se spune asta pentru că nu se lasă prins viu. O fi oare adevărat?“

(Zuo Qiuming, ComentariulZuo zhuan, sec. VI. î.Hr.). Pe 23 ianuarie, conform calendarului agricol chinez (calendar mixt, lunar-solar), începe Anul Dragonului. Prezent în scrierile vechi, în opere de artă, în ceremonii rituale, dragonul este animalul fabulos care domină imaginarul chinez, exploatat ca emblemă în sistemele filozofice, teoriile politice, credinţele religioase. În lanţul corespondenţelor, care codifică în gîndirea chineză armonia natural-cultural, celui de-al cincilea animal din zodiac se asortează în registrul masculinului yang, răsăritul, primăvara, lemnul (dintre cele cinci elemente), culoarea verde, cifra 9… şi semnificaţia fertilităţii, supleţii, creativităţii, puterii. Începînd cu dinastia Han, sec. al II-lea î.Hr, se consideră că apariţia unui dragon celest confirmă legitimitatea mandatului împăratului-Fiul Cerului.

Ţinînd cont de ponderea autorităţii infailibile, imperiale din simbolica complexă a dragonului, ne gîndim cu îndreptăţire că va fi un an special pentru China, care este acum cel mai puternic dintre „dragonii“ din partea de extrem-răsărit a lumii. Un an în care vom simţi, aşadar, cum „excepţionalismul chinez“, manifest în trecut, renaşte într-o împrimăvărată, avîntată afirmare identitară. Vechea creditare a modelului chinez al existenţei umane ca perfect, ca unic în lume este reacomodată la ideea că naţiunea chineză are caracteristici de excepţie, un destin deosebit. Vom constata, astfel, cum interesului tot mai sporit pentru lumea chineză i se răspunde cu strategii sofisticate de definire de sine, între care popularizarea confucianismului ocupă deja un loc important, cu încredinţarea că învăţăturile confucianiste capătă o nouă relevanţă nu doar pentru chinezi şi zona Asiei de Est, ci şi p