O privire proaspătă asupra principalelor probleme ale criticii româneşti postbelice, o sintetizare şi o reinterogare a acestora în noul context social şi cultural creat după Decembrie 1989 sînt mai de mult imperios necesare. Şi e firesc, poate, ca un asemenea demers să nu fie iniţiat de un critic din generaţiile mai vechi, ci de un critic din generaţia 2000, care – prin forţa lucrurilor – beneficiază de o distanţă rezonabilă (şi de timp, şi de atitudine) faţă de problematica examinată. Critica în tranşee. De la realismul socialist la autonomia esteticului este o primă parte a unui proiect critic şi teoretic de amploare prin care Alex Goldiş şi-a propus nu doar să cartografieze nişte direcţii, să descrie nişte formule critice, dar şi să le chestioneze evoluţia, căutînd cauze, urmărind conexiuni (relaţia dintre critica literară şi ideologie în variate contexte din intervalul 1948-1971 este doar una dintre acestea), motivaţii, implicaţii, efecte. Puţine debuturi în critică au, precum cartea lui Alex Goldiş, capacitatea de a articula întrebări care să nască dezbateri. Pentru că, mai mult decît răspunsurile (convingătoare într-o mai mare sau mai mică măsură) oferite, esenţiale mi se par, în această carte, interogaţiile conţinute; important mi se pare că volumul reuşeşte să activeze potenţialul reflexiv al lectorului. (Principala categorie de cititori vizaţi – şi, îndrăznesc să spun, „provocaţi“ – fiind, cred, a criticilor înşişi.) Mai tranşant: Critica în tranşee... nu numai că este ceea ce se cheamă o carte de referinţă, dar se distinge prin aceea că nu-l poate lăsa indiferent pe nici unul dintre cei care, cu un minim interes autoreflexiv măcar şi cu un minim apetit metacritic, se ocupă azi de critica literară – fie ea foiletonistă sau universitară, impresionistă sau blindată metodologic, „creatoare“ ori „scientistă“, procălinesciană ori circumspectă faţă de „căl