În discursul de laureat Nobel, Naghib Mahfuz (1911-2006) se autodenumeşte „fiul a două civilizaţii, faraonică şi islamică”. Cele două volume recent traduse la Editura Humanitas Fiction ilustrează această dublă direcţie.

Prolificul prozator, dramaturg şi ziarist, descris de Edward Said ca „incomparabil autor al Egiptului”, iar datorită proiectului său de a acoperi întreaga istorie a ţării sale printr-un ciclu de câteva zeci de romane, chiar ca „Balzac al Egiptului”, şi-a vădit din tinereţe pasiunea pentru istoria antică. Chiar el povesteşte cum, copil fiind, obişnuia să viziteze foarte des împreună cu mama sa Muzeul de Egiptologie; iar printre primele lucruri pe care le-a publicat se numără o traducere despre istoria Egiptului de James Baikie. Romanul Rhadopis din Nubia (Radubis), tradus de Irina Vainovsky-Mihai, arabistă şi scriitoare de prestigiu, cu o frază curgând în ritmurile admirabil şlefuite ale originalului, al cărei talent l-am admirat deja în dificilele (stilistic) cărţi ale lui Rawi Hage, face parte dintr-o suită de trei scrieri din 1939-1944. După cum lămureşte chiar autorul, acea perioadă a „sentimentelor naţionaliste” a reaprins interesul pentru istoria veche. Cele trei romane sunt consacrate unor teme dominante în literatura arabă: destinul, războiul şi iubirea; între ele, Rhadopis este romanul consacrat iubirii.

Cine se aşteaptă la o variantă romanţată a „vieţii de toate zilele în Egiptul faraonic” va fi surprins să descopere altceva: o ţesătură intens psihologică, în stil mai degrabă occidental. Tânărul faraon Menenra, intolerant şi lacom, cade pradă iubirii pentru frumoasa dansatoare nubiană al cărei nume dă titlul cărţii. Cititorul e tentat să caute un subtext autobiografic, mai ales că Naghib Mahfuz a fost în prima parte a vieţii influenţat de Salama Musa, maestrul arab al autobiografiei (alături de Taha Huseyn). Însă chiar dacă s