Versurile lui Vasile Ponea poartă pecetea unei sensibilităţi s-ar putea zice în stare pură, nedispunînd de un sprijin din afară, legănîndu-se cum o trestie-n vînt.

Această incapacitate de inserţie categorică în real îi asigură putinţa unei remarcabile echivalări cu sine. Neavînd încredere în speculaţie, în conceptualizare, poetul se lasă-n voia modulărilor d-sale de suflet, care-i acordă şansa celor mai izbutite texte. O visare nehotărnicită, o dispersie în spaţiu şi timp, o emoţie a evanescenţei mixate cu o fantezie domoală compun unda prielnică ce-l poartă către ţărmurile expresiei lirice: „Din zi în zi devin tot mai albastru,/ iar vocea îmi pare o aducere-aminte./ Primăverile îmi sunt atît de departe, în vis,/ toamnele sunt chiar cu mine în parc/ şi mă leagăn la fiece pală de vînt./ Eu nu mai urc surprins pe clopotul lui Gauss,/ ci doar lunec cu spor/ spre o umbră veşnică” (Autoanaliză). Sub semnul unui simbolism discret, poetul comunică pe de-o parte o spaimă de imensitate (o agorafobie morală), pe de alta discreţia însăşi a fiinţei care, departe de orice ambiţie emfatică, încearcă a o alina: „Cît hău e-năuntru, cît spaţiu afară…/ să drumuiesc în şoaptă, căci huma din mine/ dispare ca o frunză pictată pe apă”. Această înfiorare în faţa vastităţii îl împinge pe autor spre detaliu, spre microuniversul lucrurilor: „De cîte ori nu m-au chemat/ picăturile la geam…/ Dar oare ce aşteptam?/ Să văd cum timpul real e mărunţit,/ sau cum e aşternut pe o pernă de abur,/ sărind prin iarbă, ca un greier,/ ce se muşcă singur din timpul etern?/ Sau ce altceva?!” (Ce altceva…). Nu eternitatea îl tentează, ci clipele. Acestea se pliază pe concretul existenţial, posedînd prestigiul unor companioni nepretenţioşi, capabili însă de fidelitate în cursa lungă a vieţii: „Clipele-mi sunt vii./ Ele sunt acelea ce ne fură vieţii/ (…) Clipele sunt acelea ce ne-nsoţesc/ în evo