Solomon Marcus, Răni deschise,
Bucureşti, Editura Spandugino,
2011, 1244 pag.
Dacă s-ar face o ierarhie cu disciplinele pe care umaniştii le resping în mod spontan, matematica s-ar afla în frunte. Cu o reputaţie aspră de zeiţă crudă, ale cărei formule usucă suflarea fiecărui lucru pe care îl ating, matematica nu e doar o tortură pentru minţile cu aplecare spre limbi, dar pe deasupra e un prilej de umilinţă: pus în faţa unui logaritm elementar, literatului îi fuge pămîntul de sub picioare.
Mai mult, distincţia nume – numere (litere – cifre) pare să fie fatidică de la o vîrstă încolo: sunt oameni cărora o pagină acoperită cu fraze literare li se pare un ghem de panglici cu semnificaţie vagă, un labirint de vorbe care nu fac decît să sporească confuzia lumii. Ei vor claritatea inferenţelor şi concizia ecuaţiilor, orice frază care depăşeşte lungimea unui rînd fiind un atentat la răbdarea cititorului. De cealaltă parte sunt cei pentru care o pagină de formule trigonometrice înseamnă coborîrea în iad, în timp ce derivatele şi integralele sunt în mod franc rudele apropiate ale dracului. Cine le înţelege negreşit că a încheiat un pact necurat.
Contenciosului acestuia (litere – cifre) Solomon Marcus nu numai că nu-i găseşte nici o acoperire în realitate, dar chiar îl consideră o aberaţie iscată de minţi inculte. Pentru academicianul născut la Bacău în 1925, între cele două domenii nu există nici o ruptură de fond, comunicarea lor fiind de ordinul evidenţei. Aşa se face că modul cel mai sigur de a te descalifica în ochii lui Solomon Marcus e să afirmi că în matematică nu e urmă de poezie şi că, în intimitatea ei, poezia repudiază matematica.
Cartea Răni deschise – o antologie de interviuri, articole şi conferinţe din ultimele decenii – e străbătută de acest leitmotiv: trăim într-o cultură a cărei unitate nu ne în
