Ar fi simplist să vorbim despre Televiziunea Română din perspectiva strictă a cetăţeanului responsabil sau a unui eu ideal – pentru că, aşa cum scria Radu Cosaşu deja în 1967, „acasă, nu mai pot urmări idei rostite ca într-un amfiteatru de facultate, nu mai pot vedea şi auzi oameni mişcîndu-se şi vorbind ca la teatru [...] prezentatorul trebuie să mă privească în ochi, fiindcă-i cer să stăm de vorbă şi el trebuie să găsească mijlocul de a mă captiva, doar privindu-mă în ochi şi vorbind“ (1.)
Nu putem înţelege ceea ce a însemnat Televiziunea Română după 1989 şi ceea ce înseamnă astăzi, fără a pătrunde în discursul unei culturi televizuale, despre care s-a vorbit într-o anumită măsură în anii ’60-’70, dar despre care nu mai vorbeştenimeni în România la începutul anilor ’90. Et pour cause.
Cultura televiziunii S-a scris foarte puţin, şi aproximativ, despre Televiziunea Română. În regia TVR apar cărţi aniversare (Tamara Paşca, Alexandra Orban (2.)), iar la diferite edituri sau în reviste apar studii despre politici TV instituţionale (Valentin Nicolau), articole despre istoria TVR (profesorul Ilie Rad (3.) de la Cluj), compendii (Ionel Bucheru) şi, anul trecut, o teză de doctorat, încă inedită, în limba engleză (a Danei Mustaţă, care semnează şi cîteva articole de specialitate în volume colective, tot în engleză). Există cărţi de memorii, biografii (Val Verzeanu, deja citat, Delia Budeanu, jurnalele lui Iosif Sava, biografiile redactate de Annie Muscă). Există o mulţime de referinţe la emisiuni de televiziune, risipite însă. Înainte de 1990, printre destule studii tehnice asupra televiziunii a apărut un volum semnat de sociologul şi istoricul Pavel Cîmpeanu, Oamenii şi televiziunea (volumul doi al unei trilogii despre teatru, film şi televiziune, Meridiane, 1979), care este probabil cea mai bună abordare culturalistă a televiziunii realizată vreodat
