De Vladimir Tismăneanu mă leagă o lungă prietenie şi o şi mai lungă pasiune comună – aceea a căutării, uneori cu aparenţe maladive pentru cei ce nu cunosc o asemenea pasiune, a trecutului nostru recent, a faptelor şi a semnificaţiilor sale. Asta în vreme ce cu toţii vrem, mai mult sau mai puţin, să uităm. Micile noastre înjosiri. Să uităm, de pildă, cum ridicam mîna, nu neapărat pentru a condamna, dar măcar pentru a fi „de acord“. Altfel, în acest trecut recent, nu se putea. Apoi, cel puţin eu, seara, ascultam Europa Liberă, făurindu-mi eroi. L-am văzut pentru prima oară în carne şi oase pe primul dintre ei, de care mă apropia, ca tînăr istoric, o „afinitate electivă“ şi nu numai. De-a dreptul etică. Vladimir Tismăneanu era o voce. L-am văzut, l-am cunoscut pe el – unul dintre cei ce erau pentru mine „oameni ca zeii“ – nu la multă vreme după manifestaţiile din ianuarie şi februarie 1990, acelea care au consacrat, de fapt, naşterea partidelor istorice, a voluntarismului anticomunist şi a puterii noastre de a ne învinge frica. L-am plăcut din prima. Era în sala 104 a Facultăţii de Istorie de la Universitatea din Bucureşti, întîlnirea avea un caracter „informal“, nu era o conferinţă. Vladimir Tismăneanu voia să cunoască şi să ne cunoască, era mai mult decît afabil şi prietenos, aş spune chiar jucăuş, şi oricum cu totul altfel decît la cursurile de socialism cu care erau îmbibaţi pereţii cu două luni în urmă. A împiedicat ridicările de mînă, docile, sterile cu care eram obişnuiţi. Şi am avut voie să fumăm, acolo în sala de curs. Dar acestea sînt amintiri. Sau pierderi? Să-ţi pierzi oameni dragi, apropiaţi. Te încearcă o durere nesfîrşită, prin care tuturor ne este dat să trecem. Să pierzi bunuri – te încearcă o furie neputincioasă. Să pierzi însă prieteni – aici e altceva. E o alchimie ciudată a sufletului care te împiedică multă vreme să accepţi că aşa ceva s-a pu