Mircea Lucescu o ţine din fractură în fractură. Finalul anului trecut i-a împodobit nefast existenţa cu un accident de circulaţie urât. Foarte urât. Coliziunea dintre un tramvai şi maşina condusă de reputatul antrenor a lăsat în urma sa fiare reci şi omul în suferinţă. Coaste rupte şi plămân perforat. Orice martor normal al vieţii, în astfel de situaţii, abandonează lejer fiarele în neorânduita lor strâmbătură, îndreptându-şi gândul bun şi fapta înspre alinarea suferinţei umane.
Mircea Lucescu a beneficiat din plin de această normalitate şi, îngrijit admirabil, s-a recuperat medical aproape miraculos. Abia de aici încolo, povestea continuă în regia unor convenienţe sociale. Dar şi a unor reacţii neconvenţionale, reacţii care ţin strict de amprenta comportamentală a individului.
Convenţionalul impune imperativ o anchetă menită să stabilească vinovăţia sau nevinovăţia celor implicaţii în accident. Iar inculpaţii pledează, de la caz la caz, în interes propriu şi după cum fiecare crede de cuviinţă. În această fază, Mircea Lucescu recidivează, adăugând fracturilor accidentale fractura unei logici strâmbe. O fractură asumată de-acum pe proprie răspundere şi nicicum accidentală.
Circumstanţele accidentului căruia i-a căzut victimă Mircea Lucescu nu lasă loc prea multor interpretări. Culpa aparţine evident tocmai celui care a avut mai mult de suferit. Distanţarea faţă de acest adevăr nu poate avea decât suportului unui accentuat subiectivism sau chiar al minciunii. Iar Mircea Lucescu acceptă cu graţie să devină ridicol atunci când slugăreşte zelos discursuri despre monstruoasele coaliţii mereu îndreptate împotrivă-i. Mircea Lucescu devine ridicol atunci când susţine că orice acuză care i se aduce nu reprezintă decât rodul invidiei strârnite de impecabila sa perfecţiune.
Pe când seniorul era în suferinţă, Lucescu junior vorbea despre o cugetare a tat
