Eram copil şi extrem de mândru când bunica îmi dădeau o mână de aluat să o ajut. Îl întindeam cu făcăleţulul pe masă, apoi, cu diverse forme de metal, săpam în aluat forma prăjiturelelor ce urmau să ia drumul cuptorului: steluţe, inimioare, ouă, iepuraşi, cerbi, brazi, săniuţe – în funcţie de sărbătoarea pentru care ne pregăteam.

Uneori, turteam, rotunjeam sau alungeam acele tipare pentru a da prăjiturelelor o formă mai fistichie. Bunică trăgea cu coada ochiului la mine şi, din când în când, mă întreba ”Ce faci tu acolo?” ”O steluţă?” ”E frumoasă, dar nu e o steluţă”, spunea bunica. ”Uite, asta-i o steluţă”, şi-mi dădea o formă nouă. Aveam şi o înţelegere: prăjiturelele pe care le produceam cu formele retuşate de mine erau doar pentru consumul meu. “Ţi le păstrezi, le iei la tine în cameră. Nu le amesteci cu cele pentru musafiri.”

Fireşte, aluatul era mereu pregătit de bunica. După o vreme, am fost iniţiat şi în prepararea lui. Abia atunci am priceput că a face prăjiturele nu e o glumă. Cu alte cuvinte, descoperisem că treaba implica o responsabilitate serioasă. Multă vreme am păstrat în nişte cutii de carton câteva dintre acele forme şi nişte cornete de hârtie din care mama turna bezelele ei fără pereche. De făcut prăjiturile m-am lăsat, de timpuriu, fiindcă mai descoperisem ceva pe lângă responsabilitate: lipsa mea de îndemânare.

Citesc noutăţile dimineţii. Ecranul monitorului (împărţit în casete ce adăpostesc editoriale, ştiri, contra-editoriale, cronici, reportaje, dezvăluiri senzaţionale sau doar lovite de senzaţionalism, mă amuz dând peste caricaturi de bună calitate etc.) îmi aminteşte cumva de masa din bucătăria bunicii. În astfel de momente, încerc să privesc dincolo de textele citite şi să ghicesc dacă autorii sunt şi cei care au frământat aluatul ori este vorba doar de nişte oameni care se pricep să toarne ceva aluat într-o anumită for