E anul Caragiale. La sfârşitul lunii ianuarie, de Trei Ierarhi, s-a născut nenea Iancu.
– De ce îi spunem nenea Iancu?
– Ei, o familiaritate care-n spirit balcanic înseamnă maximum de admiraţie.
Ne-a iubit nenea Iancu. Ne-a iubit şi ne-a înţeles sufletul nostru slăbit şi dezordonat de atâta zbucium de vremi. Ne-a iubit nenea Iancu, dar i-a plăcut mai mult să ne pună-n scrieri ridicolul şi scăderile decât iluziile şi speranţele pentru că... pentru că, aşa cum spune el, „m-au impresionat mai mult amăgirile grăbitei noastre civilizaţii. Ei, şi cum viţiul e mai degrabă decât virtutea. Viţiul cum găseşte el prilej în oarbele împrejurări. Eu chiar mă-ntreb ce poate face slaba făptură omenească”. Aşa-i, nene Iancule!
Şi, dacă ar veni astăzi pe la noi şi l-am întreba despre trista noastră lume, cu micimi şi scăderi, şi despre ce o să fie... Oare o să prindem şi noi vremuri bune? Că vremuri grele trăim! S-o schimba ceva, nene? Că, nene Iancule, nu s-a schimbat nimic! Mergem tot din dres în dres, din meremet în meremet. Asta-i chestiunea! Dar n-avem oameni, ne trebuie oameni! Ne trebuie oameni! Ne lipsesc oameni! Nemulţumire, nene! Eu chiar vreau să văd până unde merge mişelia.
Şi nenea Iancu ar răspunde: „E criză, monşer!”. E o criză neneee, care pot pentru ca să zici cum nu se mai poate mai oribil. Cum se încurcă lucrurile în politică, care nu poţi pentru ca să ştii de azi pe mâine, cum poate să devină o complicaţiune. Criiiză!
„Cu cât se accentuează criza aceasta economică şi finaţiară care ne bântuie de atâta vreme, fără să avem speranţă aşa curând. Cu cât mi se lămureşte mai bine amintirea lucrurilor de pe vremea războiului Ruso-Româno-Turc... Şi pe atunci lumea se tot plângea tot aşa de amar, ca şi astăzi, de lipsa banilor. Pentru că şi atunci criza era în toiul ei, şi lumea era cuprinsă de ultima deznădejde. Criză e ceva ce do
