Andrei Pleșu nu are nicio vină pentru că i-au apărut în cîteva tabloide niște fotografii, făcute pe stradă și însoțite de comentarii inepte ale unor jurnaliști semianalfabeți. Dar tentativa unor analiști cu pretenții de a interpreta “evenimentul” ca pe un merit al lui Pleșu și ca pe o consacrare a acestuia nu poate avea, pentru cunoscători, decît un efect invers celui scontat: aplauzele, sincere ori prefăcute, sună ca niște palme peste obrajii celui devenit filosoful de la pagina 5.

Faptul că Andrei Pleșu își etalează public ratarea cu un umor detașat și, uneori, chiar cu o oarecare euforie nu înseamnă că el n-ar fi conștient sau marcat de această ratare. Și nu înseamnă nici că notorietatea de mahala l-ar consola cumva. Un om cu înzestrări excepționale, cum a avut Pleșu, trebuie să aibă realizări excepționale. Un om care țintește atît de sus încît vizează Magna moralia lui Aristotel, publicînd Minima moralia ca și cum n-ar fi existat deja o carte a lui Adorno cu același titlu, nu poate fi consolat de eșec cu cîteva ministeriate sau cu atenția pe care i-o acordă o presă complet lipsită de discernămînt.

Dacă, după reușitele modeste în filosofie, Gabriel Liiceanu a intrat în tagma scriitorilor, pe care altădată elevii lui Noica o considerau una a valeților culturii, Andrei Pleșu a ales să coboare la politică și gazetărie.

În politică, deși a fost înalt demnitar sub toți cei trei președinți de pînă acum, Pleșu nu a lăsat urme, nici bune și nici rele, nici la nivelul faptelor și nici la cel al ideilor. În schimb, și-a băgat în politica mare și cîțiva discipoli (Patapievici, Cioroianu, Baconschi), care s-au dovedit a fi niște campioni ai gafelor și chiar ai mitocăniei. Spre deosebire de Pleșu, aceștia nu sînt niște ratați, pentru că ei nu au avut niciodată ce să rateze. Pentru ei, faptul de a fi ajuns vedete ale tabloidelor chiar este un maximum al recu