La început, e cineva care zice: nu interesează pe nimeni că e iarnă.

Hai să le zicem că nu mai apucă primăvara. Titlu de forţă, nenică. Ăsta e şeful, un jurnalist cu experienţă, care a absolvit cum laude profesionala de psihologie a maselor. Aşa, mai simte şi telespectatorul că trăieşte, se uită şi el la televizor mai cu viaţă. Se mai sperie, i se face rău, mai ia un medicament, mai bea ceva să-şi facă puţin curaj, mai dă un telefon la o televiziune, susţine economia de piaţă. După asta, apar tinerii jurnalişti care vor să reuşească în viaţă, să facă o carieră transmiţând toate tâmpeniile de la faţa locului sau de la locul faptei, după caz. În ultima perioadă, cred că tipii ăştia care trasează linia jurnalismului apocaliptic sunt în vacanţă. I-au muşcat de pix pe ăştia mici şi le-au inoculat acel spirit al imbecilităţii pure, care te face pe tine, smerit apostol al apocalipsei controlate, să simţi peste tot în jurul tău fiorul informaţiei care mişcă lumea şi o face să sune la Salvare. Bieţii cititori de prompter nici nu-şi mai dau seama că se contrazic în interiorul aceleaşi ştiri, bieţii reporteri nici nu mai aud ce prostii spun, de emoţie că toate rudele lor de la ţară au să afle că e pericol mare să fii în viaţă şi să ai, doamne fereşte, acces la cablu tv. Am obosit să fac colecţii de formulări a căror stupiditate ar fi amuzantă, dacă nu ar fi şi cantitatea la mijloc. E aproape imposibil să afli o informaţie fără fundal de tobe, rifuri sumbre de viori, intro cu bătrâni batjocoriţi de regimul meteorologic, animale părăsite, Dacii abandonate, garduri înclinate de 20 de ani, nu de viscol. Simt că pierd un moment istoric, la fel ca la Revoluţie, când nu am înregistrat emisiunile radio şi tv, unde se spuneau pe bandă rulantă nişte enormităţi geniale. Am ţinut minte de atunci doar o sintagmă, pe care numai un climat excepţional putea să o nască într-o minte explod