Pe teren propriu sau în deplasare, întâlnirile dintre politicienii români şi cei occidentali sunt un spectacol de neuitat. Evident că sarea şi piperul este românul, care, deşi în veci nu piere, pare să-şi dea duhul de la o clipă la alta. Costumul, deşi de firmă, stă pe el ca pus cu furca, ridicat pe şale, iar gulerul rigid levitează, mereu departe de ceafă.
Dornic să nu fie ridicol, să ţină ritmul, ciobănescul carpatin politic face totul pe dos. Păşeşte prea larg sau, dimpotrivă, vizibil mărunt, ca şi cum ar avea o pieliţă între picioare. Frânează o clipă mai târziu decât însoţitorul străin – invitat sau gazdă –, iar atunci când şade uită să se descheie la veston, n-are ce face cu mâinile, şi picioarele îi prisosesc dintr-o dată, aruncându-le sub scaun sau către jurnalişti. Atitudinea sa permanentă este un amestec haotic de degajare stânească şi panică năroadă că „dă ursu’”.
Conştientizându-şi parţial starea, sub rânduri de sudoare, carpatinul politic încearcă să-şi compenseze neputinţele prin vorbe şi atitudini. Stâna şi opinca primordială se răzvrătesc însă irepresibil. În deplasare este modest, fără pretenţii, atent, dornic de sfaturi de la capitaliştii occientali, dinaintea cărora, rar şi brusc, devine peste măsură de îndrăzneţ, obraznic şi necioplit, mirându-se el de el. Şi, mândru de pantalonii lepădaţi în public, îşi consideră fundul gol drept un acces de demnitate. Acasă este însă necondiţionat amabil, ospitalier, umil, recunoscător, gudurător şi onorat de vizită. Dacă este cointeresat financiar cât de cât, devine greţos, scoţându-şi până şi mama la vânzare.
De pildă, prin noiembrie 2005, în revista Academia Caţavencu – unde scriam pe atunci – semnalasem faptul că B.C., un apropiat al prefectului de Suceava, achiziţionează de la ţărani teren arabil în zona Rădăuţi, cu scopul vânzării scumpe ulterioare firmelor austriece EGGER şi Schweigh