/ Foto: Ana-Maria Păunescu La finalul lunii ianuarie, Dinu Săraru a împlinit 80 de ani. Stăteam şi mă gândeam, învinovăţindu-mă, bineînţeles: ce ştiu despre el? Mi-am dat seama, repede, că ştiu câteva lucruri esenţiale, cel puţin pentru mine. Că este un mare scriitor român şi că a fost prieten bun cu tatăl meu, Adrian Păunescu. Vorbeau la telefon destul de des, se sfătuiau, povesteau, se mai şi contraziceau, dar nimic nu a reuşit să îi îndepărteze. Poate că, indiferent de cât de tulbure e lumea în care trăim, aşa se întâmplă cu marile prietenii, se construiesc fără să ne dăm seama şi durează toată viaţa. Şi, uneori, chiar şi toată moartea.
Mai ştiu că e oltean din judeţul Vâlcea, din peisajul acela halucinant, unde îi place să meargă ca să se răgăsească pe sine. Nu mai ţin minte dacă am fost la dânsul acasă, la Slătioara, la distanţă mică de Horezu, probabil că da, atunci când eram prea mică pentru a înţelege adevărurile. Totuşi, mi-l imaginez acolo, într-un cerdac ca-n poveştile bătrânilor mei, privind lumea direct în ochi şi rezumându-i o parte din înţeles în cuvinte.
Şi mai ştiu ceva. Celebrul său roman, „Nişte ţărani”, l-a terminat aproape obligat de tata, care l-a provocat pe faţă să-l scrie şi să-l publice în serial, în revista familiei noastre. Dinu Săraru a înţeles că e bine să-l ia în seamă pe prietenul său mai tânăr şi aşa s-a născut literatura pe care azi o păstrăm în suflete, ca pe o comoară fără limite şi fără timp. Sunt mândră că suntem contemporani cu acest prozator de excepţie, sunt mândră că am putut să scriu despre el, aşa cum ştiu că ar fi făcut şi tata, aşa cum ar trebui să facă, măcar în gând, măcar în luna ianuarie, când este aniversarea sa, orice om cu conştiinţă şi cu bibliotecă.
/ Foto: Ana-Maria Păunescu La finalul lunii ianuarie, Dinu Săraru a împlinit 80 de ani. Stăteam şi mă gândeam, învinovăţindu-mă, bineînţeles: c