Noul tratat agreat de 25 dintre cei 27 de membri ai UE stabileşte un cadru strict, "nemţesc", pentru politicile fiscale ale ţărilor membre. Sunt de părere că această stricteţe era necesară, după mai mult de un deceniu în care ţările membre ale UE şi zonei euro în special s-au prefăcut că respectă normele stricte din tratatul de la Maastricht, iar analiştii şi politicienii s-au prefăcut că au grijă ca aceste norme să fie puse în practică şi urmărite.

De mai multe ori în ultimii ani - şi aceasta s-a întâmplat înainte de intrarea globală în recesiune în 2007 - ţări ale zonei euro şi-au depăşit deficitele ori alţi indicatori macroeconomici şi nu au fost sanc-ţionate aşa cum prevedea vechiul Tratat (au fost doar "atenţionate" atunci când a fost vorba despre ţări mici ale zonei euro, sau pur şi simplu li s-a trecut cu vederea ieşirea din traseu, atunci când ţările s-au numit Germania, Franţa ori Italia...). O lejeritate la nivel legislativ care a creat - aşa cum scrie în orice carte de economie - efectul de "moral hazard" aşa încât până la urmă nimeni nu a mai ţinut cu adevărat cont de prevederile de la Maastricht, poate cu excepţia ţărilor care îşi doreau (precum România) să intre în mecanismul ERM şi să adopte moneda unică într-un moment viitor. Apoi totul a decurs de la sine: unii mai mult ca alţii au exagerat de lipsa mecanismului de implementare a angajamentelor existente şi şi-au urmărit propriile interese naţionale - populiste de cele mai multe ori - în detrimentul interesului comun şi stabilităţii zonei euro. Astfel, ţările vulnerabile au profitat de apartenenţa la un sis-tem comun cu reguli clare (teoretic) dar care nu a fost respectat în practică: ele s-au împrumutat prea mult la costuri deosebit de scăzute, pentru a susţine economii ineficiente şi sisteme sociale mai "largi" decât îşi puteau permite. Nu este acum momentul să stabilim a cui este vina şi ni