Partidul Democrat Liberal traversează cea mai gravă criză de la înfiinţarea sa. Deşi a fost scoasă la lumină de ofensiva USL, ea are rădăcini vechi şi adânci. Toate anomaliile esenţiale ale acestui partid răbufnesc acum cu forţă şi îşi cer rezolvarea imediată. Modul în care PDL va gestiona tensiunile interne fără precedent şi va aborda viitoarele alegeri nu îi priveşte însă doar pe liderii şi membrii săi, dintre care mulţi începuseră să creadă că vor guverna veşnic, ci va avea un efect mult mai profund: va modela raportul de forţe pe scena politică pentru o perioadă lungă de timp.

După cum scriam săptămâna trecută, demisia premierului şi formarea unui nou Cabinet sunt iminente. Acesta este principalul răspuns pe care Traian Băsescu şi Emil Boc îl pregătesc pentru detensionarea situaţiei politice, dar şi pentru ca PDL să-şi stopeze declinul accelerat în sondaje şi, eventual, să recupereze ceva din ce a pierdut - o mişcare la care premierul nu s-a opus niciodată, contrar speculaţiilor, fiind în continuare fidel total parteneriatului pe care îl are cu preşedintele.

Însă, chiar dacă Traian Băsescu va reuşi să convingă un tehnocrat de marcă să preia conducerea Guvernului şi să demonstreze astfel că resursele de competenţă ale actualei puteri se extind dincolo de rezerva destul de limitată a activiştilor de partid, este evident că mişcarea nu poate avea rezultate miraculoase pentru PDL. În cel mai fericit caz va stabiliza cota sa electorală la 20%, absolut insuficient pentru a putea spera că va mai rămâne la putere.

Impasul în care se află atât principalul partid de guvernământ, cât şi protectorul său - al cărui mandat prezidenţial ar putea deveni irelevant dacă USL vine la putere - era cât se poate de previzibil. Cu mult înainte de gestul jenant comis faţă de Raed Arafat şi de protestele ce i-au urmat, devenise evident că PDL nu va