Cunosc fapte care pot fi iertate, tot aşa de bine cum remarc, în jur, fapte de neiertat. Distanţa dintre ele e, la creştini, mai scurtă ca toate.

Cu siguranţă că Dumnezeu dispune de cea mai desăvârşită iertare asupra viilor şi morţilor, dar şi de cele mai grele pedepse: „Bată-te-ar Dumnezeu!” ameninţă, grav, o imprecaţie răspândită, azi, în lumea în care trăim. „Să nu-l mânii pe Dumnezeu!”, avertizează o alta.

În general, facem tot ce pu­tem ca să nu greşim, dar suntem pe deplin conştienţi că, dintr-un milion de motive, nu ne reuşeşte mereu acest lucru. Mi s-a-ntâmplat să mă lovesc, în mai multe rânduri, la Mun­te­le Athos, de un fel de neier­ta­re a călugărilor greci, moş­te­nită de la câteva gene­raţii de atoniţi şi aplicată, continuu, asupra pelerinilor ro­mâni. „Dacă n-aţi fi secularizat ave­rile mănăstireşti, azi am fi trăit cu toţii mai bine” este replica pe care am auzit-o des pronunţată pe Sfântul Munte. Dar cine a secularizat averile cui?

Desigur, Alexandru Ioan Cuza, în 1859, primul domnitor al Principatelor Române şi, din 1862, al statului unitar Româ­nia. Cu toate că familia sa avea îndepărtate rădăcini greceşti, el n-a ezitat, în goana nebună de a alinia principatele la reforma modernă a Europei de Vest, să treacă în proprietatea statu­lui averile mănăstireşti, dând astfel o lovitură de graţie Athosului, care avea zeci de meto­curi (75 de mănăstiri şi 560 de proprietăţi cedate de români Sf. Munte şi însumând un sfert din suprafaţa agricolă şi de pă­duri a României la acea dată).

În acelaşi an 1863, Cuza instituie obligativitatea de a se sluji în biserici numai în limba română, care înlocuieşte atunci slavona şi greaca. Această reformă, care l-a costat pe Cuza pierderea scaunului domnesc, venea pe valul pierderii, în epocă, a importanţei bisericii pentru societate. Revoluţia Franceză, Teoria Evoluţionistă a lui

Darwin, filoso