În vreme ce un legalism bolnăvicios se manifestă la nivelul Uniunii Europene, afectată deja de mai bine de un deceniu de această maladie - de când Tratatul de la Nisa a înlocuit iniţiativa politică cu metoda interguvernamentală şi redefinirea instituţională - la nivelul statelor membre se practică tactica pământului pârjolit. "Reforma până la capăt" pusă în practică mai întâi în ţări periferice precum România şi Grecia, apoi în tot mai multe ţări membre, de la Spania la Irlanda, până la Portugalia şi Italia, a ajuns şi în inima Europei, în Belgia la sfârşitul anului trecut şi apoi în Franţa unde, deja candidatul Nicolas Sarkozy anunţa într-o emisiune transmisă de opt canale de televiziune, duminică 29 ianuarie, o încercare de a transforma radical finanţele Franţei, adică de a distruge sistemul social francez. Şi asta în timp ce discuţiile privind eşecul ultra-capitalismului ajungeau să ocupe zile la rând paginile din Financial Times.

"Reformele" trebuie făcute repede, ca un război fulger, astfel încât să nu se mai poată reveni la situaţia anterioară. O stranie similitudine poate fi remarcată între toate aceste "reforme": ele vizează în acelaşi fel, dar în condiţii cât se poate de diferite, să conducă la statul minimal care să nu se mai "îndatoreze iraţional". Şi totuşi, cum se poate răs-punde la întrebarea-manifest publicată la începutul acestui an (pe 2 ianuarie) în Le Monde de Michel Rocard şi Pierre Larrouturou: "de ce statele trebuie să plătească de 600 de ori mai mult decât băncile?". Altfel spus, cum se poate ca simplii cetăţeni să fie afectaţi de austeritatea bugetară, iar sistemul financiar să fie nu doar protejat, ci de-a dreptul favorizat? Totul pleca de la o relatare Reuters conform căreia rezerva federală americană a împrumutat în secret băncile în dificultate cu suma de 1200 miliarde de dolari cu dobânda incredibilă de 0,01%. Însă statele în dific