Minerii acţionau disciplinat, cu o structură de comandă perfectă, întrecând în maşinărie forţele de ordine.
În balamucul lui ianuarie 2012, nimeni n-a observat că s-au împlinit 13 ani de la mineriada din 18-23 ianuarie 1999, acţiune de protest luând înfăţişarea unui tăvălug al ortacilor spre Bucureşti, oprit nu de forţele de ordine, incapabile până la idioţenie, ci de Pacea de la Cozia, încheiată (caz unic în istoria modernă) între premierul de atunci al României, Radu Vasile, şi un infractor, Miron Cozma.
În ianuarie 2012, regimul Băsescu s-a confruntat şi el cu o provocare asemănătoare din partea realităţii, e drept, infinit mai uşoară decât cea căreia a trebuit să-i facă faţă regimul Constantinescu. Nu ştim cum a fost receptată provocarea din ianuarie 2012 în punctele-cheie ale Puterii: Preşedinţie, Guvern, conducerea PDL. Ştim însă, graţie memoriilor publicate până acum de preşedintele Emil Constantinescu, de premierul Radu Vasile şi de purtătorul de cuvânt al Guvernului, Răsvan Popescu, cum a fost percepută de regimul CDR mineriada din ianuarie 1999.
La nivelurile instituţiilor-pilon ale comenzii politice - Guvernul şi Preşedinţia - marşul cel lung al minerilor lui Cozma, amintind, prin trecerea munţilor, de cel puţin un fragment din Marşul cel lung al comuniştilor lui Mao, e trăit ca un sfârşit de lume. Lui Emil Constantinescu i se spune să se mute de la Cotroceni într-un loc sigur. Însuşi preşedintele se interesează dacă locuinţa sa din Pangratti are porţile şi ferestrele bine apărate. Răsvan Popescu, funcţionar la Palatul Victoria, dă telefoane pentru a vedea cum se descurcă autorităţile în tentativa de a stăvili curgerea „mutrelor negre" spre Valea numită Bucureşti. Premierul Radu Vasile pleacă la Cozia ca spre un loc de unde nu va putea fi scos decât doar cu sicriul. Sentimentul e real. Nu însă şi temeiul în real găsit de cei trei rem
