S-a spus că există trei feluri de oameni: cei care fac lucrurile să se întâmple, cei care asistă la lucruri cum se întâmplă şi cei care se întreabă ce s-a întâmplat. Când este vorba de consolidarea spiritului cetăţenesc, nu se poate conta pe cei din ultimele două categorii. Doar cei ce aparţin primei categorii reuşesc să se ridice de la condiţia de locuitor – simplu număr într-un recensământ – la statutul de cetăţean.

Pentru mulţi, „democraţia participativă” pare un pleonasm. Ei consideră că democraţia implică, în mod automat, participarea. Eroare. Diferenţele între o democraţie participativă şi una pasivă, reluctantă, sunt substanţiale. În ultimă analiză, fibra democraţiei este determinată exact de calitatea participării.

Participarea separă. De aceea, dacă priveşti o hartă a lumii într-un mod neconvenţional, în loc de munţi, ape şi deşerturi, poţi observa ţări de cetăţeni şi ţări de simpli locuitori. Mai există o categorie specială, numită de engleza britanică denizen. Potrivit dicţionarelor, el este „un locuitor, un rezident sau un obişnuit – o persoană care frecventează un anume loc” sau un „străin cu drept la rezidenţă şi cu anumite drepturi cetăţeneşti”. Limpede – participarea se structurează pe mai multe niveluri.

Privarea de drepturi datorată unui slab context democratic și autoprivarea de drepturi prin dezinteresul de a fi un cetăţean responsabil sunt cauzele principale pentru ceea ce se înţelege prin democratură – „înlocuitor” de democraţie sau dictablanda – un soi de dictatură mai blândă.

Ce să mai spunem despre o dictatură autentică? Să ne gândim doar la coşmarul de a fi numit cetăţean în timpuri total nedemocratice. De la „Cetăţene Danton!” la ”Cetăţene Robespierre!”, de la „Cetăţene Tukacevschi!” la „Cetăţene Buharin!” ori de la „Cetăţene Pătrăşcanu!” la „Cetăţene Răceanu!” a fi numit cetăţean nu înseamnă nimic altceva decât pe